Vezi altceva? Depinde de unde privesti.
Copilul trage tare de sforicica. Prinsa in cracanul unui tufis, locomotiva nu vrea sa inainteze. Are roti rosii, cazan negru si dungi galbene. E suficient de realista – exact cat sa zuruie cand inainteaza si sa-i dea micutului posesor senzatia lucrului in sine. Numai ca acum nu zuruie.
Acum s-a incotopenit si nu vrea nici inainte, nici inapoi. Copilul se enerveaza imediat si scoate fum pe nari. Suceste sforicica in toate partile – numai in directia buna, nu. Incearca sa suceasca jucaria. Nu face decat sa incurce itele. Focul si para se transforma in naduf. Se duce si trage cu hotarare de pulpana bunicului. Dar bunicul doarme cu gura deschisa. Lui ce-i pasa? Pustiul urla de i se rup rarunchii. Chiar nimeni sa nu descalceasca incurcatura? Smecher, bunicul se preface treaz, cu un ochi semideschis spre cer, rasturnat in sezlongul primitiv. Praslea il zguduie si-l tarnoseste in legea lui. As, batranul nici nu vrea sa stie. Vinetiu la obraz, ciupit de varsat, cu nasul rosu (e adevarat, i-a placut spritul mai mult decat orice altceva pe lume, in rest, om serios), pare acum dezlegat de orice indatorire pamanteasca.
Copilul insfaca un siret si, spre deosebire de patania cu locomotiva, izbuteste sa-l descalte. Trage triumfator bocancul prin curte, chiuie pe limba lui, asta e un vehicul muult mai interesant si mai putin previzibil. In sfarsit, ca o culme a rafinamentului infantil, trece cu incaltarea peste mana raschirata a batranului. Iar mana nu raspunde provocarii. In tufis, locomotiva zace uitata si impotmolita. Iar mecanicul ei, un omulet de lemn cat degetul, isi smulge parul. Sinele au disparut, jungla l-a inconjurat, cazanul e rece. Colac peste pupaza, in zare, un urias cracanat si albastru inconjoara un munte de carne.