Sa ne fie clar: Politist, adjectiv nu este un film pentru fanii filmelor recente ale lui Sergiu Nicolaescu, pentru iubitorii de actiune pura via Hollywood, sau pentru telenoveliste inveterate. Este un film care evidentiaza absurdul situatiei prin… absurd. Un film in care umorul lui Porumboiu, dupa mine la fel de prezent (chiar daca intr-un mod diferit) ca in A fost sau n-a fost, poate sa faca orice sala de cinematograf sa rasune, in anumite momente, de hohotele de ras ale publicului.
Tema filmului (care pentru mine a fost o adevarata revelatie) este una clasica, la prima vedere: politistul care isi pierde increderea in legile pe care trebuie sa le apere. Ceea ce difera este modul in care Corneliu Porumboiu o transpune pe pelicula. Daca va asteptati sa vedeti partile cele mai interesante, pline de actiune, din activitatea unui politist, n-aveti nicio sansa: regizorul se opreste asupra activitatilor lipsite de efervescenta, chiar plictisitoare: documentarea, filajul, asteptarea, raportul – toate redate aproape in timp real.
Cel de-al doilea lungmetraj al lui Porumboiu pune reflectorul asupra lui Cristi (Dragos Bucur), un tanar politist ce refuza organizarea unui flagrant care-ar trebui sa duca la arestarea unui adolescent care ofera hasis unor colegi de scoala.
Desi legea spune clar ca “a oferi droguri” e un act ce trebuie pedepsit, Cristi considera ca nu merita sa distruga viitorul unor tineri, si sa aiba asta pe constiinta. “Peste sapte ani nu va mai fi legea asta, va fi ca in Praga, unde oamenii fumeaza pe strada” – sustine el.
Cum superiorul sau (Vlad Ivanov) intelege cu totul altceva prin termenul “constiinta”, Cristi se vede rins intr-o lupta a conceptelor, cu dex-ul de-o parte si constiinta lui de cealalta parte…
Politist, adjectiv este modul in care Corneliu Porumboiu reda realitatea pura. Mai precis: sunt prezenti peretii desenati cu grafitti (“Fc Steaua” sau “Hai Vaslui” – filmarile au avut loc in Vaslui), holurile Politiei din provincie, aceleasi birouri saracacioase cu dulapuri vopsite cu verde sau gri. Regizorul insista pana si pe momentul in care Cristi isi incalzeste ciorba si gusta din polonic sau il arata pe acesta refuzandu-si colegul care se autoinvita sa joace tenis de camp cu el etc.
La un moment dat, o scena in care ies copiii de la scoala pare atat de reala, incat ai impresia ca regizorul a surprins pe bune momentul respectiv. Cu toate acestea, Corneliu Porumboiu a marturisit ca aici a folosit figuratie.
E un film simplu si incarcat de emotie, rupt pe alocuri cu umor, un film lent si tensionant, un film cu constiinte pentru constiinte, un film cum foarte putini se incumeta sa faca si poate asta e motivul pentru care Politist, adjectiv a fost premiat la Cannes sau pentru care critica din SUA sustine ca ar fi facut fata cu brio concurentei pentru marele premiu al festivalului (Palme d’Or).
Cu toate premiile din lume, nu cred ca va impresiona marele public din Romania sau ca va rezista foarte mult pe marile noastre ecrane. Este un film pentru un public restrans, publicul care sper sa-i ramana fidel lui Porumboiu.