Cel de-al treilea disc al alternativilor englezi, Humbug, recupereaza bucati insolite din istoria rockului si livreaza un punk surprinzator de bland.
Chiar daca fratii Gallagher duc de rapa unul dintre portdrapelurile rockului britanic, Oasis, se pare ca are cine sa preia stafeta. In mare forma si cu o droaie de fani pe urma lor, alternativii englezi de la Arctic Monkeys tocmai au lansat la sfarsitul lui august cel de-al treilea album. Saptamana trecuta, au intrat in topul britanic direct pe primul loc. Totusi, au vandut mai putine discuri decat acum trei ani, cand pustii din Sheffield abia implineau 18 ani si reuseau sa bata recordul britanic al celor mai multe exemplare vandute cu un album de debut.
Mai buni decat Oasis
La debutul din 2006, trupa de post-punk a reusit sa vanda in Marea Britanie doar in prima saptamana 363.735 de exemplare din albumul Whatever People Say I Am, That’s What I’m Not, un material cu chitari frenetice care vorbea despre frustrarile si dorintele junilor rockeri ce se chinuiau sa treaca de pubertate. Performanta de atunci i-a lasat cu mult in urma pe cei ce detineau pana atunci recordul celui mai bine vandut album de debut. Este vorba despre prima productie Oasis, Definitely Maybe, care, pe piata britanica, s-a vandut in mai mult de 55.000 de exemplare in prima saptamana.
Succesul „maimutelor” de la polul arctic s-a datorat in buna parte si marketingului destept realizat pe internet. Inainte ca albumul sa ajunga pe rafturile magazinelor, blogurile vuiau de recenzii, iar pagina trupei de pe MySpace devenise o Mecca a fanilor rockului indie. Departe de recordul albumului de debut, trupa a reusit sa vanda in Marea Britanie in prima saptamana abia 100.000 de exemplare din noul LP Humbug. „E un mic triumf in aceste vremuri in care piata discurilor se prabuseste”, apreciaza cotidianul Le Monde.
Pop baroc
Dupa albumul din 2007 care poarta, si el, un titlu incifrat, Favourite Worst Nightmare, rockerii englezi n-au stare si, la doar doi ani distanta, revin cu cel de-al treilea material discografic. Performanta e cu atat mai laudabila cu cat solistul de la Arctic Monkeys, Alex Turner, a dus pe umeri anul trecut inca un proiect, la zeci de mii de kilometrii distanta fata de garage rockul care l-a facut celebru.
Intr-o neverosimila aparitie, imbracat in costume de perioada Beatles, Turner poate fi vazut in clipuri in care canta un pop-rock specific anilor ’60, un pop orchestrat cu hoarde de viori. Excentricul proiect The Last Shadow Puppets s-a bucurat de colaborarea lui Miles Kane, fostul lider al trupei The Rascals. Dupa dieta cu pop baroc, Turner si „maimutele” sale revin cu un disc imblanzit, in care duci dorul riffurilor de „garaj” si a ritmurilor punk alerte si vitale.
Cu tocul in piept
Versurile nu tocmai transparente iti dau de lucru, frazele se incurca uneori in sensuri si nonsensuri suprarealiste. Oricum, un lucru e clar: femeia, acea alteritate al naibii de greu de stapanit si de priceput, ramane obsesia lui Alex Turner. Iubirea n-are nimic cu starea de iluminare sau de bucurie solara. Dragostea provoaca angoasa, insatisfactii si lupte de putere. Dragostea e vesnica batalie dintre doua vointe, aflam din piesa Crying Lightning. Ea este evocata ca o fiinta rece care isi miroase prada ce se apropie de „tronul” ei si care „isi umfla pieptul ca si cum n-ar fi pierdut nicicand vreo lupta”.
In Dangerous Animals, ascultatorul da peste o secventa rupta din imaginarul sado-masochist. Asemeni unui pradator, ea care isi ascute tocul pentru a impunge pieptul neputinciosului mascul. Intr-o alta melodie cantata in acorduri retro-pop, cu acel spleen de la Pulp, solistul se intreaba privind spre femeia-pradator: „Cum poate oare o astfel de creatura sa supravietuiasca intr-un asemenea habitat?”. E vorba despre petrecerile glamuroase si covoarele rosii, pe care vocalistul le uraste, ceea ce nu se poate spune si despre prietena lui Turner, prezentatorea tv Alexa Chung.
Spaghetti si Ummagumma
Pe cat de engelezi sunt membrii Arctic Monkeys, pe atat de americana a fost productia discului. Inregistrarile s-au facut peste Atlantic, intr-un studio din desertul californian. Mai precis, la ranchul lui Josh Homme, liderul trupei cu influente psihedelice Queens of the Stone Age. Ceva din atmosfera hipnotica a trupei a ramas imprimat si pe discul Humbug. Ambianta usor hipnotica e completata de celebrele riffuri punk, insa tempoul este mult mai calm decat te-ai fi asteptat. Doar piesa Pretty Visitors mai sparge monotonia chitarilor si acordurilor de orga. Vocea lui Turner este mai profunda si mai putin grabita, iar timbrul ei aduce uneori a Morrissey sau chiar Jim Morrison.
Neasteptata e si chitara din Fire and the Thud, carear putea lua oricand incapea pe coloanele sonore ale lui Ennio Morricone din westernurile italiene. Fara melodii cu profil de superhit (poate noul videoclip pentru piesa Crying Lightning mava contrazice), Arctic Monkeys s-au maturizat, integrand bucati inedite din istoria rockului. Ma gandesc la unele momente de glam rock sau chiar de psihedelic in genul perioadei Ummagumma de la Pink Floyd. Desi soundul e mai complex, iar versurile au accente suprarealiste, Humbug nu revolutioneaza rockul si nici nu precizeaza prea clar spre ce urmeaza s-o apuce pustii din Sheffield.
Urmareste aici cel mai nou videoclip al trupei Arctic Monkeys.
Surse: Mojo, Le Monde, Rolling Stone