Parcul Carol, ora 17.00: nori amenintatori, cer posomarat, cupluri razlete plimbandu-se printre frunzele imprastiate de ploaia de dimineata. Grupuri de persoane, cu plete sau fara, tricouri negre cu “Limp Bizkit Forever”, cu pelerine de ploaie sau, pur si simplu, dezbracati la bustul gol… se indreapta spre Arenele Romane. Pe fundal, deja se aude vocea canadienilor de la Saga, insarcinati sa incalzeasca atmosfera pentru extraterestrii serii – Limp Bizkit.
In interiorul Arenelor, cei prezenti sunt rasfirati, multa lume la dozatoarele de bere, razlet cate o pleata in vant sau un pogo efervescent, care se stinge rapid ca un chibrit in ploaie. La fel si la americanii de la Queensryche, care incalzesc publicul cu un heavy metal numai bun pentru in ploaia care a inceput sa cada.
Din ce in ce mai multa lume la intrare, din ce in ce mai multa nerabdare, inghesuiala la poarta de acces – totul culminand cu intrarea Limp Bizkit pe scena: Fred Durst, Wes Borland, DJ Lethal, Sam Rivers si John Otto, in formula initiala, prima data dupa opt ani de absenta. “Aveti cea mai frumoasa tara din cate am vazut! Vorbesc serios! Sunt in casa voastra acum!”, a strigat Fred Durst catre multimea care a reactionat cu strigate, aplauze – mult zgomot!
“Nu este un concert, este o petrecere – petrecerea noastra!”, si din nou mult zgomot. Inca de la primele acorduri de chitara publicul a inceput sa sara regulat dupa ritmul muzicii. Grupuri de pogo peste tot, spectatori pe trepte dansand sau cu gurile cascate, busturi goale in ploaia care se intetise, tatuaje, piercing-uri, plete, mult zgomot – atmosfera incredibila chiar si pentru un privitor ratacit, caruia in mod sigur i s-ar fi ridicat parul de pe maini de emotie.
Ploaia cade regulat, insa ca o binecuvantare, in atmosfera creata de atitudinea si muzica celor de la Limp Bizkit. In multime sunt mai multi Fred Durst, sau mai multe persoane in totala empatie cu originalul de pe scena. Se imping si se iau la intrebari pe versurile Limp Bizkit: “Tell me what you’re gonna do now?”
Fred Durst simte publicul, sare de pe scena si se urca pe o boxa, chiar in mijlocul multimii. Zeci de maini se intind spre el, mare imbulzeala pentru o simpla atingere, dar care inseamna atat de mult pentru un fan! Toti se exteriorizeaza si canta impreuna cu Limp Bizkit. “I love you Freddy!”, se aude in imediata apropiere. Ploua, dar totul arde din ce in ce mai tare!
Un fan mai tupeist, reuseste sa urce pe scena. Bodyguarzii masivi il izoleaza intr-un colt de scena, insa Freddy il salveaza: “Let him!”. Se indreapta spre el amenintator si il imbratiseaza. O imbratisare care a insemnat alte mii de imbratisari in parte, pentru toti cei prezenti care par sa se bucure pentru individul de pe scena ca pentru ei insisi.
Petrecerea continua, ploaia continua, explozia se inalta…
Lui Fred Durst ii mai vine o idee. Iar isi pune saracii bodyguarzi in dificultate: se indreapta spre fanii de pe laterala de la intrare, din zona scaunelor. Din nou imbulzeala, din nou maini ridicate in aer, strigate pana la refuz, strangeri de mana cu Fred, give-me-five-uri, efervescenta…
Zece secunde de pauza si publicul deja isi striga extaziat idolii pe nume, rugandu-i sa revina pe scena – “Limp Bizkit!, Limp Bizkit!”. Nebunia continua, iar publicul canta impreuna cu Fred – Behind Blue Eyes, piesa pe care artistul o dedica fiului sau.
Inca doua-trei melodii si Limp Bizkit isi lasa fanii sa se racoreasca sub picaturile de ploaie, care nici nu s-au simtit pana atunci.
Ora 22.45, Parcul Carol: grupuri de persoane infierbantate isi fac loc prin perdeaua de ploaie incercand sa se adaposteasca.
A fost super o petrecere, a fost un concert exploziv, au fost Limp Bizkit!