Fiecare cadru din L’illusionniste e o minunatie.
Noul film de animatie al lui Sylvain Chomet, Iluzionistul, se bazeaza pe un vechi scenariu scris (si apoi lasat "la sertar“) de marele autor (regizor si interpret) de comedie Jacques Tati. Ca si filmele acestuia, Iluzionistul nu contine dialoguri, ci doar sunete (care doar din cand in cand formeaza cate un cuvant inteligibil), iar eroul – un iluzionist care-si cauta de lucru in Edinburghul anului 1959 – e o versiune desenata a lui Tati insusi.
Tema filmului – disparitia vechii lumi din care facea parte iluzionistul, sub presiunea nemiloasa a modernitatii – este si tema unora dintre filmele lui Tati, dar acolo, ea era dezvoltata prin gaguri vizuale de toate dimensiunile, pe seama modernitatii arhitecturale, tehnologice etc., pe cand aici, gagurile sunt mai putine si numai de dimensiuni mici, duiosia inspirata de lucrurile vechi domina comedia inspirata de cele noi.
Tristetea iluzionistului demodat e mai mult in spiritul lui Chaplin (dintr-un film de batranete ca Luminile rampei) decat in al lui Tati, dar, daca Chaplin isi concentra toata duiosia asupra personajului sau principal (adica asupra lui insusi), Chomet (din fericire) si-o concentreaza pe-a sa asupra fiecarui element din cadru: arhitectura Edinburghului, metamorfozele luminii naturale de-a lungul unei zile, uzura si patina mobilei (dintr-o lume inca neiesita complet din epoca de austeritate de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial) – toate astea sunt reprezentate cu o combinatie extraordinara de minutiozitate arhelogica si nostalgism pastelat. Ochiul, inima si creionul lui Chomet sunt mai educate, in cele ce tin de istoria notiunii de frumos, decat ochiul, inima si computerul oricaruia dintre animatorii de la Hollywood.
Click pentru detalii film, foto, trailer si program.