Lumea e plina de mistere. Ce pacat ca de mistere au parte numai ceilalti.
— Nu ma-nnebuni, nea Virgile! De-astia-mi esti? izbucneste Tony. Sa nu spui mneatale ca te cheama Incondeiatu? Se poate?
Nea Virgil se imbujoreaza. Asa e. Asa il cheama. Face un gest nedefinit in aer. E o poveste lunga. Se uita furios la locotenentul tanar, cu fata rosie (nu, nu e un efect de lanterna). Noul venit intinde mana la chipiu. Virgil raspunde automat, cu mana la acelasi imaginar chipiu.
— Sa traiti!
E brigada de interventie multasteptata. Locotenentul asudat zice:
— Am dat de dracu’, plutoniere! Veneam catre dumneata si am iesit din Bucuresti. Ne-am ratacit. Spune, sergent, cum ne-am ratacit!
Din intuneric iese un racan prapadit, cu aceesi figura rosie. E o aratare slaba ca un tar, parca a fi un ornament uman al lanternei mari, de tabla, cu lumina ruginita. E balbait. Da din cap, neconvingator. „A… asa e…“
— Ne grabeam, ca mi s-a zis ceva de un motociclist nebun si periculos. Am parcat mai sus, pe dreapta, aici interzis. Identificasem obiectivul. Am traversat, am zis s-o scurtam. Si, nici una, nici doua, am intrat intr-un soi de papuris. Dracia dracului. Uite asa ne-am ratacit… Sergentul a zis ca, totusi, suntem aproape, sa nu ne intoarcem…
Publicul da din capete. Se vede limpede ce vorbaret si autoritar e racanul.
— Am aprins lanternele. Numai papuris. Asa de des, incat nici nu se mai vedea om cu persoana. Totusi, firma localului stralucise la nici o suta de metri, ce naiba! Am inaintat cu prudenta. Am bagat glont pe teava. Ceva nu era lucru curat. A inceput sa ne clampane apa-n cizme.
Toti ochii coboara catarea. Cizmele sunt, totusi, uscate si rosiatice.