Martin Scorsese le-a facut pe toate. A adus pe marile ecran imaginea un psihopat memorabil (Robert De Niro in Taxi Driver), ne-a aratat frumusetea si viata familiilor mafiote, ne-a facut sa radem in jungla de noapte a metropolei newyorkeze (After Hours) si anul acesta ne-a readus aminte de inceputurile cinematografiei, de copilarie si vise.
Hugo este de la un capat la altul un omagiu adus lui George Melies (pentru ca in 2012 se implinesc 100 de ani de la lansarea primului science fiction din istoria cinematografului – A trip to the moon) si creatiilor sale responsabile pentru cinematografia din ziua de azi. Cadru cu cadru, prin intermediul unei aventuri, prin intermediul unei povesti triste, despre copilaria intr-o gara la inceput de secol XX, Scorsese ne arata cum a inceput totul, cum a luat nastere filmul, cum povestile miscatoare prindeau viata datorita imaginatiei si visurilor. Nimic nu era imposibil, desi tehnica nu permitea lucrurile de azi.
Pana sa ne dam seama ca in fata noastra se deruleaza o poveste omagiu, Scorsese ne distrage atentia cu o poveste aventura presarata cu dramatism. Povestea e a lui Hugo, un baiat orfan care locuieste in gara din Paris si are grija ca ceasurile sa functioneze, e emotionanta. Acesta si-a pierdut mama, apoi tatal si in cele din urma unchiul. Singura mostenire a lui Hugo este un robot mecanic stricat si pentru a-l repara baiatul fura piese de la un magazin situat in incinta garii. Intr-o zi este prins si din acel moment, Hugo incepe o aventura alaturi de nepoata proprietarului, interpretata de Chloe Moretz.
Atmosfera e de vis. E foarte greu sa crezi ca in fata ai Parisul inceputului de secol XIX. Culorile sunt pline de viata cum nu le-am mai vazut intr-un film captiv in ani 30. Intreaga lume se limiteaza la o gara (o oarecare claustrofobie se instaleaza treptat), iesirea din acest spatiu de vis fiind doar ocazionala. Cei care muncesc in gara isi traiesc viata aici. De aceea avem parte de povesti cu romantism, de aventuri, de personaje pozitive si negative. Personajele tranzitive sunt menite doar sa aglomereze atmosfera, sa o faca o atmosfera si mai claustrofoba, sa incurce personajele cheie. Atentia lui Scorsese pentru detalii e incredibila si este dublata de frumusetea unui fir epic, construit astfel incat povestea sa nu-si piarda farmecul nicio clipa. Dupa ce misterul incepe sa fie dezlegat destinul personajului Hugo nu mai este important.
George Melies, interpretat de Ben Kinglsley devine cheie si cu ajutorul rememorarii este readus in prim plan. Povestea lui e asemanatoare cu a Artistului, numai ca pe Mellies nu inovatia il invinge ci timpul istoric, razboiul si efectele acestuia. Operele lui pierdute sunt readuse la viata de prin canale, pivnițe si alte locuri intunecate, ca finalul sa fie un spectacol omagial. Hugo e impresionat prin detalii, prin coloristica, printr-o lume captiva intr-o gara de vis.
Din punct de vedere vizual e o placere sa-l vizionezi desi efectele CGI nu sunt de exceptie si premiile Oscar castigate pot fi contestate. Omagiul adus lui Melies este complet cand Scorsese isi face prezenta intr-un cadru (si marele regizor de la inceputul secolului XX, facea acest lucru pentru a incuraja oamenii sa apara in productiile lui).
Hugo e o poveste cu mister, e o aventura clasica capabila sa reinvie frumusetea copilariei cand distractia era definita de altceva decat computere si jocuri video. E o lume de vis pentru ca filmele erau candva aidoma viselor.
www.FilmSinopsis.ro