Rabdarea e o forma de energie pe care o risipim usor-usor, incercand sa trecem cu bine peste tot ce nu ne place.
Observ ca generatia noastra, inca destul de impotenta incat sa poata fi data la o parte, dar inca destul de promitatoare incat sa mai poata face totusi scandal, generatia noastra, zic, are cateva suparari. Mai intai, suntem suparati ca anii trec. Se tot aduna in noi, unul cate unul, mirati de capacitatea noastra de a gasi mereu un argument imbatabil sa ne convingem ca noi vom ramane pe loc, ca vom avea intotdeauna timp sa le incercam pe toate, sa ne bucuram de toate si sa devenim foarte buni, inegalabili, in ceva.
Apoi, incepem sa realizam ca nu suntem niciodata pregatiti pentru nimic, fiindca facem totul pentru prima oara. Chiar si incercarea de a imbunatati ceva se intampla pentru prima data, fiindca intre timp s-a schimbat de fapt intregul context. Ce ne mai da tarcoale de multe ori e sentimentul ca suntem nedreptatiti, ca n-am pornit in lupta toti cu aceleasi arme, ca ceilalti au avut noroc. Acest sentiment e mai periculos decat esecul in sine, fiindca ne certifica infrangerea fara sa ne faca mai buni. Mai e şi instinctul nostru social, auto-destructiv. Mai intai ne face sa alergam laolalta cu toti ceilalti, fiindca "asa trebuie facute lucrurile".
Apoi ajungem sa ne dezicem de ei toti si incepem sa ne definim tot mai mult prin ceea ce nu suntem. Pana cand ceea ce suntem nu ni se mai pare important. N-am ajuns la sfarsit, aşa ca nu stim daca rabdarea se termina vreodata sau nu.
Pana atunci ne putem baza pe ea ca pe singura forma de contra-atacat pe care o avem la indemana impotriva "lumii asteia rele", care nu ne da voie sa ne aratam valoarea. In acelasi timp, utila cum ar putea parea, rabdarea e si cea mai sigura forma prin care vom putea realiza vreodata nimicul perfect. Prin urmare, poate n-ar fi rau sa fim mai puţin rabdatori.
www.laptopisetul.ro