Marged Weli Blino. (Race Horses, Goodbye Falkenburg, Fantastic Plastic Records, 2010)
Pe încercatelea: e plină Londra de flăcăi subţiri ca un gând ruşinos. Cu pălăria lu’ tataia pe cap, un maieu ca vai de lume, blugi în care prea multe fete de vârsta lor n-ar încăpea şi în picioare cu nişte bărci de încălţări prăfuite, târăsc câte-o nefericită sticlă de cidru ziua-ntreagă prin Camden (bine, fie, şi prin Islington ori Haringey), te tapează de ţigări şi se visează următorul Pete Doherty. Ca orice generalizare, şi asta e păcătoasă şi nedreaptă. Dar dacă îmi mai îndeasă NME pe gât vreo trupă de cotoi fandosiţi pe sistem These New Puritans fac scandal. Mi-a ajuns până-n gât.
Race Horses stau în Aberystwyth. Încă o dată: Aberystwyth. E în Ţara Galilor şi nici măcar nu ştiu cum se pronunţă. Iar Falkenburg, pe care-l pupă de la revedere în titlul albumului de debut, cică ar fi un marinar neamţ care s-a înecat hăt, demult, şi care revine la mal o dată la o sută de ani ca să-şi caute nevastă. Încântător. Nu glumesc: relativ departe de Londra cea trendy, ăştia chiar cântă exact cum îi taie capul. Ascultaţi Cacen Mamgu: începe hurducăit, ca la cabaret, fast forward spre nişte rock avangardist, olecuţă de vals – vals! – şi iarăşi cabaret.
Nici o trupă galeză de dată recentă nu scapă de comparaţiile cu Super Furry Animals sau cu Gorky’s Zygotic Mynci. În cazul de faţă, recursul la ele e un compliment. În ciuda stângăciilor de început, Race Horses au amestecat, precum iluştrii predecesori de care ziceam, vreo câteva zeci de stiluri şi le-au adăugat, într-o ordine întâmplătoare, versuri în limba galeză, mariachi, coruri folclorice, fanfare, grohăiturile unor porci. Dacă tragi linie şi aduni, îţi iese un talmeş-balmeş aparent imposibil de ascultat, dar de-aia e matematica o minciună: cel puţin în prima jumătate, albumul e năucitor de amuzant şi nici o secundă pretenţios.
CITESTE MAI DEPARTE articolul semnat de FILIP STANDAVID pe VOXPUBLICA.