Poveste adorabila
Nu pot sa ma abtin. Trebuie sa va povestesc o mica istorie. Nu am vazut cu ochii mei, dar o pot vedea daca vreau. O asemenea intamplare nu poate sa ramana ascunsa. Poiana Brasov. Partia de schi este coborata de soare direct, fara slalomuri. Panta este lina, permitand chiar si novicilor sa alunece fara incidente. Asta ii da incredere fetei despre care va povestesc. Schiaza abia de anul trecut. Daca prinde o joi ca asta, cu partia dreapta, cu zapada pulverizata cald de soare, e stapana pe sine. Face cristianele corect, chiar daca nu in viteza mare si cand se opreste, chiar daca un pic i se mai vede plugul, ramane dreapta si zambitoare. Natura din afara ei e perfecta. Nu si inauntru. Frigul de-afara, agitatia, limonada bauta la plecare, el care o tot grabea au facut-o sa amane pana acum, dar nu mai poate.
Trebuie sa elibereze presiunea. Si, la cum schiaza ea, pana la cabina mare, de jos, cea care are si toalete, se poate intampla un accident oricand. Asa ca alege sa rezolve totul ca o schioare adevarata. Se uita in sus, nu vine nimeni, intra intre brazi incet, pe schiuri. Daca ar fi fost in weekend ar fi fost imposibil. Asa insa poate risca linistita: isi da pantalonii de schi jos, cu tot cu lenjerie si se lasa pe vine. Lasa jetul sa curga, ajutandu-l putin sa topeasca zapada cu un ropot mic, ca de ploaie de vara. O, Doamne. Si exact in momentul in care se gandea zambind obraznic ca poate n-ar fi chiar neplacut sa ii surprinda cineva fundul rotund, parand bronzat in contrast cu albul zapezii, schiurile incep sa se miste. „Nu, futui!“. Nu are timp sa se ridice. Ar cadea cu siguranta. Pana sa aleaga, totusi, varianta asta, schiurile alunecau in spate, intrand de-a binelea in partie si ajungand deja la o mica viteza. Era prea tarziu. Se scurgea disperata pe partie, cu spatele, in fundul gol. Doamne, ce rusine! Si in toata aceasta dezolanta priveliste cu bufon, ii trece prin minte, i se reveleaza propozitia perfecta. O striga dand din maini ca in fata trenului: „Nu va uitaaati!!!! Nu va uitaaati!!!!“