Autobiografia lui Nicolae Ceausescu se deschide cu un fragment din filmul procesului din 25 decembrie 1989. De la un punct incolo, inculpatul refuza sa mai raspunda la intrebari („Din ordinul cui s-a produs genocidul?“), camera se apropie de fata lui si, ca intr-un film de fictiune, intram intr-un lung flashback (in cazul de fata, trei ore) in care vedem povestea vietii lui pana la momentul acela. In cazul de fata, povestea e reconstituita in intregime din materiale audiovizuale de arhiva, aranjate mai mult sau mai putin cronologic, dar fara nicio voce care sa ni le comenteze din prezent si fara inserturi scrise care sa ne indice anii si sa identifice pentru noi personajele, ca intr-un documentar clasic.
Regizorul Andrei Ujica ramane fidel ideii de flashback al lui Ceausescu: viata acestuia povestita in imaginile lui, in imagini care pentru noi reprezinta evenimente si personaje istorice, dar pentru el reprezinta ceea ce-a vazut si a trait, sau, mai corect, ceea ce a crezut ca vede si traieste. Caci lumea in care a trait el, suma privelistilor aproape mereu infloritoare care-l intampinau in vizitele de lucru si a ropotelor neintrerupte de aplauze, a fost intr-un fel – cel putin de la un punct incolo – o lume imaginara sau paralela, in care rolul jucat de el si situatia tarii lui erau cu totul altele decat in realitate. In acest sens, se poate spune ca Autobiografia… e un film de fictiune: fictiunea in care traieste un dictator. Documentaristul Ujica intra in ea cat de adanc se poate – mai adanc de-atat nu va intra niciun romancier sau regizor de fictiune care si-l va mai alege ca subiect pe Ceausescu. Acest documentar este si cel mai imagi-nativ film istoric realizat vreodata in Romania.