In Inception (Inceputuri), lumea viselor e vazuta ca un fel de Multiplex, cu cate un film de actiune ruland in fiecare sala. Nu e de mirare ca are atata success.
O buna parte din actiunea noului film al lui Christopher Nolan, Inception, se desfasoara in mintile unor persoane care viseaza. Dar sa nu va asteptati la un film suprarealist – la o lume in care orice poate sa se intample, orice poate sa se transforme in orice etc. Nici pomeneala. Inception e un prozaic film de actiune cu spargatori. Premisa lui este ca visele pot fi invadate de hoti profesionisti sau de spioni, in scopul sustragerii de secrete sau al implantarii de idei. Visele din el se deruleaza dupa reguli fixe si in decoruri coerente, proiectate special de hotii respectivi, care par sa se inspire ei insisi din filme de actiune: de exemplu, un bulevard spalat de ploaie si plin de masini, unde se desfasoara o urmarire cu impuscaturi (hotii sunt cei urmariti, iar urmaritorii sunt proiectii ale subconstientului pe care l-au invadat si care se apara); sau (coborand si mai adanc in subconstient) o baza secreta, inzapezita, aparata de schiori si parca preluata cu copy-paste dintr-un James Bond din 1969. Rezultatul nu seamana cu un vis atat cat seamana cu un joc pe calculator cu mai multe niveluri. La un moment dat, nivelurile sunt vreo patru – deci vis-in-vis-in-vis- in-vis – si pe fiecare se joaca o scena de actiune; montate in paralel, acestea isi ating simultan climaxul. Problema e ca, luata in parte, niciuna dintre ele nu e regizata cu imaginatie; dimpotriva, rezolvarile regizorale ale lui Nolan nu sunt cu mult peste ceea ce se face in filmele de duzina. E adevarat ca el pune aceste scene intr-un context cu totul nou, care le defamiliarizaza intr-o anumita masura. Pe de alta parte, o urmarire pe schiuri plasata intr-un vis e tot o urmarire pe schiuri. Si in James Bond-ul ala era mai ingenios regizata.