Danny Boyle a demostrat aproape de fiecare data ca este un regizor care-si face munca cum trebuie indiferent de genul filmului pe care il realizeaza. Cu 127 de ore, o drama intensa despre lupta unui om impotriva ghinionului si impotriva propriei dureri, Boyle a demonstrat ca poate face un film captivant folosindu-se in proportie de 90% doar de un personaj captiv intr-o natura arida. Chiar daca toata lumea stia ce finalitate a avut experienta reala a lui Aron Ralston, putini au fost cei care nu au fost curiosi sa vada cum a gandit Danny Boyle acesta poveste incredibila despre supravietuire care avea clar un accent pus pe interpretare.
Din pacate interpretarea este si singurul punct forte al filmului. In rest filmul poate fi dezamagitor, pentru ca foarte des ai impresia ca ceva ii lipseste, ca inafara de cateva cadre sub forma de falshuri care ii amintesc personajului principal de trecut, de greselile acestuia, nu iti serveste mai nimic. Sincer as fi vrut mai mult, desi poate ca in realitate altceva nu s-a intamplat.
Intens, dureros, deranjant pe alocuri, 127 hours este un film care nu insita pe agonia personajului (poate un pic pe setea acestuia) ci pe ambitia si dorinta unui om de a ramane in viata atunci cand natura il astepta ca sa-l rapuna („acest bolovan m-a astepta pe mine toata viata” – cam fatalista opinia).
Plecat fara sa anunte pe nimeni in desert, Aron isi prinde mina sub un bolovan. Prins intr-o situatie dificila, acesta nu se panicheaza si inca rational incearca sa nu-si iroseasca resurele de apa. Constient ca doar ele se poate salva din acesta situatie, Aron urla dupa ajutor, ciopleste piatra, construieste un fel de scripete, dar cand realizeza ca el poate scapa doar fara mana, trece la masuri radical. Cu un curaj nebunesc acesta isi rupe mana ca apoi cu un briceag chinezesc (frumoasa ironie) sa-si taie carnea. Scena este extrem de realistica iar acest lucru o face greu de digerat.
Revenind la punctul forte al filmului interpretarea, James Franco merita apreciat pentru identificarea extrem de realisitica cu personajul. Curajul, energia, gradul de nebunie, se incadreaza perfect cu tipologia oricarui iubitor de natura si adrenalina. Cand totul merge prost, frica, regretele si o mica lispa de incredere se citesc pe fata lui Aron, dar parca nimic nu e mai intens ca durerea pe care o simte atunci cand decide sa-si taie mana. Cu toate acestea revenirea este extrem de spectaculoasa, iar acest lucru demonstreaza ca Aron a stiut mereu sa aprecieze faptul ca este viu.
Nu stiu daca Franco merita sau nu Oscarul, dar el merita apreciere pentru ca a reusit sa conduca un film in care doar trairile conteaza.
Regizat cu un stil aparte (multe cadre in miscare ca si cum camera ar fi montata pe personaj, multe taieri si o coloana sonora perfect aleasa) de Danny Boyle si beneficiind de o interpretare fabuloasa, 127 hours a suferit probabil si datorita faptului ca mai toata lumea stia finalitatea. Spre deosebire de Buried aici nu poti sa speri la ceva diferit iar Danny Boyle are grija sa nu-ti ofere nici macar un moment de speranta care sa indice altceva.
Sursa:
www.FilmSinopsis.ro