…vorbeste
Cu totii ne confrutam cu asta! Pare a fi o problema generala. Am observat ca uneori nu stim, iar alteori poate nu vrem sa stam si pur si simplu sa ne lasam condusi de alte sunete decat cele ale vocilor noastre. As putea spune oare ca suntem egoisti in asta? Credem uneori ca a ne transmite ideile si gandurile este mai important decat a le asculta pe ale celor din jur. Si atunci cum vrem sa cunoastem cu adevarat ce se afla in jurul nostru? Cum vom sti si alte lumi decat cele din mintea noastra? Cum vom fi in stare sa cunoastem o bucurie, un gand, o remuscare?
Uneori comunicarea se transforma in monolog… fiecare cu al lui. Aici se pierde frumusetea unde fiecare sunet ar putea interactiona cu celalalt pentru a ne trezi o emotie, un gand, o idee. O lectie depre ascultare am invatat-o in desert. Imi aduc aminte de parca ieri a fost. Nisipul, vantul, aerul toate impreuna creau un concert la care eram un public mut, stupefiat de frumusetea sunetului, si in acelasi timp surprins de existenta lui. Am trait emotii pe care poate nu le mai intalnisem. Uimire, frumusete, liniste, tristete. Toate parca impreuna.
Si asta m-a facut sa ma gandesc la ceea ce pierdem uneori cand nu ascultam. Nu doar ce spun altii, ce vor altii ci o ploaie, un ras al unui copil pe care il vedem pe strada, emotii, clopotele, traficul, familia. Toate ne transmit ceva, ceva care ne transforma, ne dezvolta, ne ajuta sa ne intelegem pe noi si pe cei din jur mai bine. De la oricine avem de invatat, chiar daca anumite experiente fac parte din categoria „asa nu”.
Invat sa ascult, sunt pe drumul care duce inspre acolo. Si vreau sa cred ca odata cu fiecare sunet de care sunt constienta, ma apropiu tot mai mult de a fi la locul de care vorbea Octavian Paler si anume ca „trebuie sa existe un cuvant cu care am putea marturisi totul, sau trebuie sa existe o tacere egala cu toate cuvintele”.
www.getaungurean.ro