Suntem ca fratii
Dintre toate lucrurile care ma fascineaza la interna si fascinanta Romanie, cel mai tare casc gura la faruri. Dupa doua scoli de soferi absolvite (practic, se poate spune ca am si eu un masterat), n-am reusit înca sa ma prezint la vreun examen pentru carnet. Prin urmare stau in dreapta, iar asta imi da foarte mult timp sa observ masinile adverse.
Nu prea am mai avut motive, recent, sa ma mandresc cu Romania. Mi-au ramas numai istoriile noastre de mari aparatori, bazate pe parjolirea si pe distrugerea propriei tari. Mi-au mai ramas povestile de succes ale marilor artisti români de talie internationala, nevoiti, aproape fara exceptie, sa dea bir cu fugitii in strainatate ca sa aiba sansa implinirii artistice si profesionale.
Circulatul pe strazile patriei imi da insa un motiv de mare satisfactie. Sesizand pericolul pedepselor pentru respectarea legii, soferii se ajuta unii pe altii. Isi fac cu farurile, fara sa se cunoasca intre ei, cu scopul de a se ajuta sincer si dezinteresat. Lucru greu de imaginat intr-o tara unde ne dor posterioarele (si, o sa vedem noi, si posterioritatea) cand vine vorba de oricine sau de orice nu ne serveste propriilor interese.
Dar ne facem cu farurile. Evitarea radarelor e poate singurul domeniu unde romanii se au ca fratii, unde suntem toti pentru unul. Unde suntem toti o singura echipa. Unde alegem sa-i ajutam pe ceilalti fara sa primim ceva inapoi, instant si de zece ori mai valoros.
Pe strazi ne avem ca fratii. Pariez c-am fi o tara mult mai puternica si mai frumoasa dac-am reusi sa transferam comportamentul asta si in alte sfere de activitate. La final ma mai intreb numai daca e o simpla intamplare ca singurul domeniu in care ne ajutam intre noi ca fratii e evitarea legilor. Si daca asta are sau nu de-a face cu tot ce suntem azi.
www.laptopisetul.ro