De Citit : Editoriale

Gili Mocanu

| 31 martie

Fiecare dintre cele doua momente.

Prima expozitie personala a lui Gili Mocanu la MNAC nu are nicidecum aerul unei retrospective, asa cum poate cei mai multi s-ar fi asteptat. Compozitie pentru doua voci, ea reflecta doua statiuni ale artei – atelierul si muzeul – aducand in atentie serii de picture (recente si restranse ca amplitudine), cumva incheiate ca exercitiu plastic, caietele de schite ale artistului, spanzurate pentru prima rasfoire publica, si doua interventii spatiale, special gandite pentru muzeu.

Aceste interventii obiectuale echivaleaza unor ready-made-uri, fiind deduse din propria pictura (a identifica si exploata potentialul simbolic al unei gramatici vizuale), intr-o incercare de a verifica forta gravitationala a ideii si plauzibilitatea desenului in spatiu. Cele doua obiecte transpun fizic, la scara spatiului pe care ajung sa-l locuiasca pentru cateva luni, registre tematice cu care Gili Mocanu deja ne-a familiarizat in pictura ori desen. Teluric si imponderabil, drum si capat, invelis si miez sunt de altfel teme constante ale artistului; interesant insa devine felul in care investigarea naturii artei, chestiune la care Gili s-a inhamat de buna vreme, trece dincolo de conditia si limitele medium-ului, ca privilegiere a conceptului. Persuasive si inca nastrusnice, cele doua obiecte (proiectate pe baza desenului lui Gili Mocanu de Elena Albu) adauga volum si consistenta sinceritatii si adrenalinei culturale cu care artistul se injecteaza zi-de-zi. Gili Mocanu apasa pedala nihilismului si a ironiei intr-atat incat il si auzi dand replica: „Nimic nu se compara cu o doza buna de ura de sine“.