Dragostea pentru oameni ne face mai frumosi
”De-as fi putut sa-ti spun un singur cuvant
Te-as fi pierdut in ninsoare,
Ca un faraon stiam:
Totul se naste, nimica nu moare,
Si cata de tu erai tu,
Si cat de eu eram eu,
Doamne, ce desert de nisip Cu muntii pe el, in alergare.” – Nichita Stanescu
Mi-ar placea sa cred ca Oana Pellea citeste acest editorial. Mi-ar placea sa cred ca prin aceste randuri afla cat de mult o iubesc si cat de dependenta sunt de cartea ei, pe care o sa o recitesc la nesfarsit. Mi-ar placea sa o cunosc la o cafea si sa vorbim ore intregi despre Nichita, despre versurile care ne-au placut si despre placerea de a asculta neintrerupt înregistrarile de la Radiodifuziunea Romana. Am incerca sa facem un tort si-apoi am rade de dimensiunea si aspectul lui, am manca din el cate-o felie discutand pe rand despre fotografii si oamenii care ne privesc zâmbind din ele, despre ”invazia de tehnologie înspre comunicare care ne duce usurel spre o noncomunicare perfecta”, despre oamenii ”eficienti si reci ca o masina”, despre Andries si ”cea mai frumoasa zi”, despre teatru si emotiile unui actor.
Apoi i-as arata Clujul intr-o plimbare pe seara si-am vorbi despre cat de greu este sa vezi partea buna dintr-un om care a facut rau, sa te agati de acea parte pozitiva si sa te bucuri de ea. Sa ne intrebam impreuna: ”Si ce s-a întâmplat cu frumosul? Cu delicatul? Cu iubirea? Cu dreptul si bunul?”.
Oana ne-a daruit o carte, un jurnal pe care l-a scris din inima pentru oameni pe care vor sa-l citeasca cu inima. O carte despre bucurie si tristete, despre sentimente si amaraciune, despre iubire si puterea unui vis: acela ca actorul poate schimba lumea.
Dincolo de toate, intrebarea care imi ramane este: Traim in timpul vietii noastre sau in timpul vietii altora?
Cu dragoste pentru Oana,
Alexandra