Prostioare ca Prince of Persia se faceau la Hollywood si in anii ’30-’40-’50, dar pe atunci nu costau sute de milioane si nu erau promovate ca niste mari evenimente.
Cum se face un film ca Prince of Persia?
In felul urmator: bucati regurgitate din filme mai vechi sunt reamestecate cu mari cheltuieli financiare, dar fara pic de ingeniozitate scenaristica sau regizorala, mizandu-se pe lipsa de discernamant a consumatorului. Jocul pe computer cu acelasi titlu obliga la urmariri si la dueluri pline de figuri acrobatice, dar regizorul filmului, Mike Newell, triseaza ordinar cu aceste scene de actiune: le asambleaza din multe cadre scurte in care actorii sau cascadorii sunt filmati prea de aproape ca sa se inteleaga ce fac – ar putea foarte bine sa gesticuleze stand pe loc sau sa se afle in cu totul alt loc decat adversarii lor. Rare sunt momentele in care sunt lasati sa aiba corpuri intregi si sa duca la capat o cascadorie, rare sunt momentele in care spectatorul sa-i poata vedea, in acelasi plan general, si pe print, si pe cei care-l alearga sau cu care incruciseaza sabia: in acest film, spectatorul nu vede prea multa actiune – in sensul ca nu vede clar prea multe actiuni precise –, doar i se creeaza o impresie generala de actiune, de ciocnire violenta, prin scurtimea cadrelor si prin efectele sonore.
De ce alte distractii mai avem parte intre aceste scene?
Pai, de niste schimburi de intepaturi verbale intre erou si eroina („Doamne, da-mi puterea sa n-o omor!“ si alte oboseli), de un strut cu atributii comice (reduse) si de niste serpi. Jake Gyllenhaal si Gemma Arterton sunt ca un print si o printesa dintr-o piesa scolara (el smecher, ea amatoristic-solemna), ceea ce e cu siguranta intentionat, dar nu face ca dialogurile lor sa devina mai spirituale. Dimpotriva, scoate in evidenta discrepanta dintre bugetul exorbitant al filmului si ieftinatatea lui conceptual.