Cinema-ul = Dragoste, Dragostea = Cinema: ecuatiile obosite ale lui Pedro Almodóvar.
Arta lui Pedro Almodóvar a intrat intr-un proces de academizare. Noul lui film, Imbratisari frante, e ca un muzeu Almodóvar: toate temele si motivele lui sunt acolo – viziunea filmocentrica asupra vietii (adica totul se invarteste in jurul cinema-ului), cultul divei, gustul fistichiu in materie de decoratiuni interioare, tropii melodramatici (secretul de familie, gelozia criminala, accidentul care-l lasa infirm pe erou), insa ele nu mai genereaza prea multa electricitate dramatica; sunt acolo pentru a fi inspectate respectuos, laolalta cu arhitectura impunatoare a muzeului (scenariul e totodata foarte intortocheat si usor de urmarit), cu iluminatul perfect si cu atmosfera generala de ordine si armonie estetica – de clasicitate.
Unii vor spune ca Almodóvar a devenit mai meditativ, dar “meditatie“ e un cuvant prea pretentios pentru ce face el aici – si anume sa brodeze comod pe ideea ca Cinema-ul = Dragoste, Dragostea = Cinema. Indragostitii sunt un regizor (Lluís Homar) si o actrita (Penélope Cruz): cinema-ul e catalizatorul atractiei dintre ei. Tot el este si vraja prin intermediul careia sotul batran si bogat al actritei, care este si producatorul filmului lor, ii tine sub puterea sa. E unealta geloziei sotului (care pune sa fie filmati) si unealta razbunarii lui. Si e tot ce ramane dupa ce totul se face praf. Broderia asta e fina si draguta (pana si niste radiografii ale eroinei sunt montate astfel incat sa compuna un filmulet de dragoste inchinat oaselor ei), dar, pe langa designul indraznet al lui Tarantino din Inglourious Basterds – un alt univers filmocentric, dar unul plin de electricitate –, ea apare atat de lipsita de substanta si de fantezie incat abia se poate spune ca exista.