Curentele de avangarda, printre care si suprarealismul, resping categoric genurile traditionale. In principiu, ele resping si teatrul, considerandu-l doar o intreprindere comerciala menita sa satisfaca nevoile societatii burgheze. Nu exclud insa posibilitatea de a folosi, din cand in cand, mijloacele de expresie ale teatrului.
Este insa neacceptabil pentru ele ca cineva sa fie interesat de teatru mai serios sau pe o perioada mai lunga. Ei bine, monsieur Roger Vitrac a fost si el un reprezentant de seama al suprarealismului, pana cand a inceput sa scrie piese si a fondat un teatru, impreuna cu Antonin Artaud si Robert Aron. Cei trei au intemeiat unul din teatrele cele mai revolutionare ale primei jumatati a secolului XX, Théatre Alfred Jarry, care a functionat intre 1926–1930, drept pentru care suprarealistii l-au exclus pe Vitrac din gruparea lor. In ciuda excluderii si a anatemei, este de netagaduit faptul ca piesa lui Vitrac, pe care Comédie des Champs-Elysées a prezentat-o in data de 24 decembrie 1928, Victor sau copiii la putere nu este o drama suprarealista, sau cel putin nu este marcata prea mult de particularitatile stilului.
Privind lista de distributie a dramei, s-ar parea ca avem de-a face cu una din piesele de bulevard care copleseau scenele pariziene din acea vreme. Insa dupa ce aflam ca protagonistul, care isi sarbatoreste a noua aniversare, Victor are o inaltime de 181 centimetri, incepem sa ne dam seama ca nu este vorba neaparat de reprezentarea realista sau imitatia unui segment din viata burghezilor. Prima scena aduce deja o serie de provocari: Victor, copilul de noua ani, o manipuleaza pe camerista spargand o vaza de Sèvres de mare valoare, dupa care o suspecteaza de servicii sexuale oferite patronilor sai. Iluzia lumii si a valorilor burgheze se prabuseste in cateva clipe, imaginea acestei lumi rasturnate pe dos fiind intarita si de schimbul de replici dintre camerista si copil:
Lili: Victor a innebunit. Un copil nu se poarta asa.
Victor: Nu este aici niciun copil! Si nici n-a fost vreodata!
Ne confruntam cu o lume bulversata care si-a pierdut valorile, in care adultii citeaza lungi pasaje din enciclopedia Larousse, vorbesc simultan si se comporta ca niste copii. Nu ne miram ca Victor il „calareste” pe generalul Lonségur sosit la cina, ca adultii isi traiesc poftele sexuale excesive si se inseala in fata copiilor, ca o doamna aparuta din intamplare si chinuita de gaze intestinale, Ida Mortemart, este cea care trezeste in Victor sentimente adevarate, si ca dupa plecarea ei toata lumea o ia razna, comportamentul uman devine imprevizibil, iar functionarea limbii contrazice regulile mintii lucide.
Toate acestea ne duc cu gandul la marca miscarii suprarealiste: viata este de fapt vis, halucinatie, hipnoza.