La sfarsitul spectacolului, Profesorul citeaza dintr-un poem a lui Robert Desnos, unde Fata se intalneste cu Taurul. Cei care vorbesc limba franceza si au anumite cunostinte de mitologie greaca inteleg aluzia facuta de autor la rapirea Europei de catre Zeus. Insa, limba franceza si limba clasica greaca au disparut deja de pe paleta culturii europene.
Despre acelasi lucru scrie si Bohumil Hrabal. Despre rapirea Europei si disparitia lumii secolului trecut. Scrie despre viata intr-o era a trecerii. Noi suntem ultimii romani. Consemneaza despre era a carei motto a devenit: Sa piara lumea veche si stricata! In romanul sau pseudoautobiografic, Proluky [Locuri virane], exista un moment in care autorul sta pe marginea raului Rokytka – unde traia pe vremea exilului sau din viata literara, la marginea orasului Praga – si face focul din mobilele aruncate.
Acest foc are un rol purificator, insa autorul este constient de faptul ca se incalzeste din ramasitele propriei lumi; si el s-a nascut intr-un pat burghez facut de maini de mestesugari. Aceasta este soarta multora: sa se uite socati cum se spulbera biblioteca alexandrina in timp ce se incalzesc la flacarile ei. Tot din aceasta experienta s-a nascut faimoasa propozitie a lui Bulgakov: “Manuscrisele nu se ard!”
Hrabal scrie despre disparitia unei lumi ideale, o Europa a inceputului de secol XX a carei echilibru este sfaramat de istorie. Dar nu asta ne asteapta pe toti, la capat de drum? Frangere catre moarte? Oare Hrabal nu vrea sa vorbeasca, in fapt, despre viata traita la umbra sfarsitului? Dincolo de metafora fluida si diafana a sfarsitului unei Europe de secol XX, povestea lui Jan Díte este si o confesiune existentialista a omului contemporan ce priveste cu zambet amar catre trecut.