Rock clasic. O voce nazal-ragusita undeva intre Elvis Costello, Paul Weller si Phil Lynott – minus accentul, inconfundabil US. O frazare amar-apasata cu parfum ba de Nick Cave, ba de Paul Westerberg.
Ambitii popular-revolutionar-antemice de Springsteen. Solouri grandioase de chitara care te pot trimite o secunda cu gindul la hidoase parosenii optzeciste, dar se dizolva in cu totul alte directii. Clape in cavalcada sau sedat-melancolice. Plus o inclinatie, absolut retro si ea, spre albume-concept si motive lirice repetate – mergind de la hiper-productiva din pdv pop-cultural vina catolica la excese bahic-halucinogene si recurenta unor personaje marginal/disperate.
Nu-i de mirare ca The Hold Steady, cei 5 tipi de 35+ exilati in Brooklyn – al mai cool cartier muzical al planetei, si nu doar pe rezon de TV on the Radio -, dar cu radacini adinci in scena punk-alternativa a Minneapolis-ului optzecist (Hüsker Dü, The Replacements, Soul Asylum) pe care o resusciteaza glorios cam de unii singuri, si-au asigurat cu doar 3 discuri (in 4 ani) un following public si de critica ultra-dedicat.
citeste in continuare aici articolul semnat de Carmen Mezincescu pe www.rekino.ro .
Foto: www.vagrant.com