Ce se intampla cu un subiect ofertant – istoria rezistentei noastre anticomuniste – atunci cand un cineast nu se pricepe sa-l dramatizeze si se mai si teme de el.
In Portretul luptatorului la tinerete, dezastruosul sau film despre lupta de rezistenta anticomunista dusa de gruparea lui Ion Gavrila-Ogoranu, intre ‘48 si ‘57, regizorul Constantin Popescu adopta o varianta a tehnicii narative folosite de Steven Soderbergh in filmele lui despre Che Guevara.
Tehnica s-ar putea numi „file dintr-un jurnal de front, intoarse la intamplare“. Sarind de la o data la alta, filmul ne prezinta episoade din activitatea de zece ani a gruparii. In general, e vorba de infruntari cu trupele Securitatii. La inceputul multor secvente, schimbul de focuri e deja in toi si spectatorul nu mai afla de unde anume veneau partizanii, unde se duceau si cu ce planuri. Repetitivitatea asta e voita, dar ea se cerea imbogatita de variatiuni subtile, care sa aduca mereu noi informatii – daca nu despre caracterul fiecaruia dintre partizani, atunci despre starea intregului grup in diferite momente ale existentei sale. Cum stateau cu nervii, cu munitia, cu bocancii?
O evocare credibila a rutinei vietii de partizan nu se realizeaza doar prin pac-pacuri repetitive, ci in primul rand printr-o acumulare de detalii practice cat mai precise. Or, aici nu se acumuleaza mai nimic: partizanii arata mereu la fel, si anume ca niste draguti absolventi ai Facultatii de Teatru; nu se vede ca Ogoranu ar avea vreo calitate de lider, dupa cum nu se vede ca el sau vreunul dintre baietii lui ar avea vreo convingere cat de cat puternica. Asta nu e numai din cauza ca Popescu nu stie sa dramatizeze, ci si din cauza ca, in realitate, unii dintre ei aveau convingeri legionare, aspect asupra caruia regizorul tace politicos, facand in schimb o galagie grosolana si monotona pe tema rautatii comunistilor.
Click pentru detalii film si trailer.