Fara el, Cannes-ul ar fi fost lipsit de comentariile acelea adorabile – “sint unii auteuri care ajung in competitie cu orice bazaconie”. (In apararea lui monsieur Fremaux, anul acesta si Jarmusch si Coppola au primit un sut in fund). Fara el, Cannes-ul ar fi fost lipsit de reactiile acelea simpatice – hohote, huiduieli, gemete, lacrimi, oftaturi, urlete si iarasi hohote. (In apararea lui Von: iti trebuie oaresce imaginatie pentru a folosi cum se cuvine burghiul, polizorul si foarfeca ruginita).
Fara el, Cannes-ul ar fi fost lipsit de o buna parte din doza cumva obligatorie de mutilari, penetrari si masturbari – in apararea celorlalti, s-au straduit si dinsii, cum au putut.
Fara el, TIFF-ul n-ar fi Cannes-ul nostru.
Unii dintre voi nu vor ocoli acest film nici daca le voi spune ca exista sanse solide sa le ajunga stomacul in git – si de acolo, in mutra vecinului de scaun.
Unii dintre voi nu vor bifa acest film nici daca le voi spune ca exista si momente formidabile (recte prologul si epilogul, minus dedicatia finala) – care le-ar putea aduce aminte de acel Lars circa Europa.
Un copil insuportabil de frumos cade pe geam in timp ce mami si tati se, pardon, fut in slow-motion acompaniati de Haendel. (Din fericire, Haendel apare ”decit” audio).
Urmeaza 1h30 de tortura fizica&psihica, verbala&genitala, unde ridicolul se ia la intrecere cu greata si unde cistiga martiriul. Al lor, al nostru, al tuturor. E de ris, e de plins? Cred ca, pina la urma, aceasta ”Apocalipsa dupa danezi” isi justifica existenta, in contextul prezentului in care ne tot zvircolim. Priviti in jur – Chaos Reigns.
– ARTICOL publicat in APERITIFF, ziarul FESTIVALULUI INTERNATIONAL DE FILM TRANSILVANIA. –