N-au cîştigat mai nimic la Globuri (Cristoph Waltz e excepţia). Au fost, în mod halucinant, nominalizate la greu. “Au cîştigat deplina mea apreciere”, glumea un coleg de Vox. Fix din acest motiv, reiau cîteva fragmente din ce am scris pe cotidianul.ro în noaptea galei. Pentru a le face prezente. Pentru a vorbi despre ele.
“The Hurt Locker”, (nominalizat la categoria cel mai bun film şi cea mai bună regie), e unul dintre cele mai impresionante filme despre război (despre cel din Irak), asta însemnînd tur de forţă la capitolul supans şi adrenalină, dar şi acţiune, scenariu şi idei. Şi e realizat de o femeie, Kathryn Bigelow. Titlul se reflectă în toate straturile filmului, inclusiv în receptare (cît de imersiv poate fi un film care rămîne totuşi pe peliculă, fără agaţamente 3D). Hurt locker e metaforă pentru o imagine cutremărătoare din film, e instrument de măsură pentru noţiunile de normalitate şi firesc în lumea geniştilor şi nu în ultimul rînd e un tip de experienţă adresată spectatorului, în care, la limita convenţiei, acesta îşi poate testa propria măsură. (O singură scăpare, o scenă puţin prea demonstrativă spre final îi va fi, desigur, iertată).
„The Hurt Locker” a fost desemnat, pe 15 ianuarie, cel mai bun film al anului de către juriul Critics’ Choice Awards (alcătuit din reprezentanţii a peste 200 de posturi de televiziune, radio şi site-uri din SUA Americii şi Canada), iar autoarea lui, Kathryn Bigelow, a fost declarată regizorul anului.
Un alt nominalizat la categoria cel mai bun film, „Inglorious Basterds” al lui Quentin Tarantino, cu genialul Christoph Waltz, premiat la Cannes (şi la Globurile de Aur) şi favoritissim la Oscaruri pentrul rolul secundar masculin, este, prin excelenţă, controversat şi polemic. Dar nu prin „obrăznicia” subiectului abordat (transformarea Holocaustului în uberdivertisment, în care noile jucării – mecanisme de război & de entertainment sunt scalparea versus acrobaţiile lingvistice), cît mai degrabă la un nivel meta. Este acesta un film Trantino pur sau este mai mult decât atât? Ne dorim de la Tarantino mai mult decât Tarantino? Deschide Inglorious Basterds şi alte portiţe sau e doar vorba de jucării noi ale lui Tarantino, briliante, dar care nu fisurează/aprofundeazăspectacolul, ci dimpotrivă, se repliază în noi şi noi straturi tipice Tarantino? E o discuţie lungă şi probabil inutilă.
Filmul lui Michael Haneke, „Das weisse Band”, cîştigătorul Palm d’Or-ului de anul trecut, al distincţiei pentru cel mai bun film străin la Globuri şi mare favorit la Oscar, a concurat cu cel puţin un film remarcabil – cîştigătorul marelui premiu al Juriului de pe Croazetă, filmul capodoperă, nu exagerez, al lui Jacques Audiard: „Un Prophète”. (Recunosc, nu am apucat încă să văd filmul lui Haneke).
CITESTE MAI DEPARTE articolul semnat de ADRIANA GHEORGHE pe VOXPUBLICA.