De Citit : Interviuri

Interviu cu Pawel Pawlikowski, scenaristul si regizorul filmului “My Summer Love”

| 19 iunie

Vorbiti-ne de materialul din care v-ati inspirat pentru Dragoste de-o vara / My Summer Love…
Filmul este inspirat din romanul My Summer of Love de Helen Cross. Exista acolo doua personaje care m-au fascinat imediat – Mona si Tamsin. Mi-a placut in mod deosebit Mona. Este genul meu de personaj – cinic, liric, vesel, imprevizibil, mereu in conflict cu lumea si cu ea insasi. O alta sursa importanta a fost intalnirea pe care am avut-o in 1987 cu Crestinii Renascuti, pe cand filmam un documentar in Lancashire despre un preot evanghelist care chiar incerca sa aseze o cruce pe varful dealului Pendle Hill – unde se stie ca fusesera spanzurate niste vrajitoare in secolul al 17-lea – pentru a-l revendica in numele crestinismului. Nu l-am uitat nici pe el, nici povestea lui.
Dar cat de mult se bazeaza scenariul in sine pe roman?
Am pastrat in special personajele celor doua fete. Cartea dezvaluia o lume mult mai aglomerata, mai populata. Imi aduc aminte ca Mona avea o familie normala: un tata, o mama vitrega, o sora mult mai mare si un frate vitreg care era obez. Carciuma lor era un loc foarte agitat, foarte nordic, cu o multime de personaje. Mai era si un pedofil dezgustator care o dorea pe Mona, doi criminali, iar intreaga zona era cuprinsa de Greva Minerilor – era anul 1984. A, si mai era si un criminal in serie care cauta sa omoare tinere si care teroriza populatia. In film nu am pastrat nimic din toate acestea.
Romanul era dezvoltat mai mult pe partea sociala. Avea si o actiune destul de stufoasa. Lumea din filmul nostru este mult mai simpla, aproape un pic abstracta. Am vrut sa spun povestea prin imagini si sa creez un cadru atemporal si elementar, un cadru in care genul de emotii care ma intereseaza pe mine pot aparea, unde cineva se poate uita in ochii altcuiva si sa devina obsedat. Ce am vrut cu adevarat sa evit in Dragoste de-o vara a fost sa realizez unul din filmele acelea asa-zis “extrem de realiste”, care pretind ca prezinta Anglia contemporana sau tineretul contemporan – lucruri care pe mine nu prea ma intereseaza.
Cum a evoluat sirul narativ al filmului?
In centru s-a aflat aceasta relatie obsesiva, cu multe fete, dintre cele doua fete, dupa care l-am introdus si pe personajul lui Phil, fratele Monei, care devenise foarte credincios si care cauta sa se salveze in acest mod. Fratele si sora seamana in anumite privinte – amandoi simt nevoia sa se contopeasca cu ceva mai puternic decat ei – dar sfarsesc prin a fi unul contra celuilalt. Stiti, eu nu sunt britanic, iar personajele care se afla in capul meu nu sunt neaparat din Marea Britanie. Daca as avea control total, as face probabil filme in polona sau rusa, dar acest lucru nu este posibil, asa ca eu continui sa caut personaje si povesti in lumea vorbitoare de limba engleza, care ar putea sa ma inspire. Nu este usor. In Anglia, oamenii sunt foarte constienti de sine. Ei isi cunosc locul inca de foarte devreme si au tendinta de a se ascunde in spatele unui comportament standard sau de a se proteja cu aceasta atitudine ironica. Aici, orice urma de pasiune sau de angajament ar parea ridicola.
Cum v-ati decis asupra distributiei?
Paddy Considine a fost extraordinar in Last Resort, o adevarata descoperire. Mi-a facut placere sa lucrez alaturi de el la acel film. Dar am simtit ca mai sunt lucruri de explorat la el. Cand mi-a venit ideea personajului Paddy, fratele Monei convertit la crestinism, m-am gandit imediat la el. Are o energie interioara in care se poate scufunda, are capacitatea de a se transpune intr-o alta realitate. Mintea si corpul lui lucreaza intr-o maniera deosebita.
Cautand-o pe Mona, am petrecut cateva luni audiind tinere actrite necunoscute si neprofesioniste. Nu doream un actor cunoscut. Vroiam ca intreaga distributie sa fie alcatuita din actori cu fete noi. Am fost la Leeds si la Manchester si am vazut sute de fete. Speram sa gasesc o tanara originara din Yorkshire, capabila sa experimenteze sentimente complexe, dar care sa fie si destul de cu picioarele pe pamant. Era o sarcina grea. In plus, mi-am dat seama ca, din cauza sentimentelor brute si a continutului erotic al filmului, nu puteam distribui o actrita neprofesionista, cu atat mai putin la varsta respectiva.
Apoi am intalnit-o pe Natalie Press, care este fata din Yorkshire asa cum eu sunt chinez. S-a remarcat imediat. Are spirit, dar si un soi de forta interioara si o intensitate, o fata extraordinara si o flexibilitate deosebita. Am facut cateva scene de proba si a fost extraordinara; intotdeauna extravaganta, inventiva si surprinzatoare. Am stiut ca ne-am gasit eroina.
A durat mult sa o gasim si pe fata care sa joace rolul lui Tamsin. Anglia pare sa produca o multime de fete ce pot juca roluri aristocratice, dar eu aveam nevoie de o persoana destul de originala, complicata si complexa intr-un mod interesant. La auditii s-au prezentat o multime de tinere actrite – chiar si unele destul de celebre – dar nimeni nu s-a evidentiat. Am fost sa vedem si actori neprofesionisti si am cutreierat prin scoli publice, unde am gasit niste personaje originale – dar, din nou, era evident ca nu puteam aduce actritele neprofesioniste la nivelul la care ma gandisem eu.
Atunci, Emily Blunt si-a facut aparitia, ochii ei aveau ceva izbitor si foarte viu. Erau plini de neastampar si ascundeau intotdeauna ceva. Avea energie, o minte iute si o teatralitate care i se potriveau lui Tamsin. Ea putea afisa cu usurinta o imagine de aristocrata cat si o expresie pragmatica, nu straina de lumea aceasta.
Evident, a trebuit sa ii testez pe actori in cuplu, iar cand aceste doua actrite s-au intalnit, a fost un fel de scanteie, de atractie a contrariilor. Aratau bine impreuna si se miscau bine ca pereche.
Cum ati cultivat in continuare atractia dintre actrite, dar si calitatile individuale ale acestora, dupa ce le-ati distribuit in roluri?
Din experienta stiu ca nu exista o formula universala pentru a lucra cu actorii. Fiecare actor e diferit si trebuie sa gasesti cele mai potrivite metode de a lucra cu fiecare. Important este ca ei sa imi ofere mie ceva de la care sa pornesc si sa aiba incredere in mine. Oamenii vorbesc despre cat de natural joaca actorii in filmele mele, cat de veridice sunt personajele, dar, ca sa fiu sincer, pe mine nu ma intereseaza jocul de scena natural. Desigur, trebuie sa evitam notele false si expunerile stridente – este de la sine inteles – dar ceea ce vreau eu sa vad pe ecran sunt oameni expresivi si originali, in situatii care nu sunt in totalitate previzibile. Prin joc natural oamenii inteleg adesea personaje care sa tremure din tot corpul de emotie, sau care sa strige si sa se injure unul pe altul. Acest fel de naturalism este usor de obtinut.
In timpul seminariilor de pregatire si petrecand pur si simplu ceva timp impreuna cu actorii tai, ajungi sa cunosti ce fel calitati poti cladi in personajele lor. De exemplu, Natalie are un soi de traire intensa care aluneca usor in obsesie, din care se pot obtine apoi efecte teatrale. Am mai observat, de asemenea, ca ea desena tot timpul, ca mazgalea tot timpul – fete, diverse figuri unghiulare. Astfel, in scena in care Mona este inchisa in camera ei de catre fratele ei, mi-am tot stors creierul cu ce ar putea ea sa faca stand in camera. M-am gandit, Desigur, ar desena ceva pe perete, ceva ce o framanta.
Am decis sa nu fac repetitii pentru aceasta scena si i-am explicat lui Natalie ca vom da drumul pur si simplu la camera si ca vom filma scena in timp real. I-am cerut sa aiba trairi intense, dar sa fie concentrata, calma si tandra – indragostita de desenul ei. Astfel, am pregatit luminile, si am lasat-o pe Natalie sa deseneze portretul lui Tamsin/Emily in voie. Si i-a reusit de minune. Operatorul nostru i-a prins ritmul filmand-o cu camera mobila. Incaperea se umpluse cu o electricitate extraordinara. Simteam fiori pe spate si am stiut ca filmam o scena intensa – doar cu o fata, un creion si un perete intr-o camera goala.
Despre Emily stim ca ea canta la violoncel asa ca in timpul seminariilor de pregatire am rugat-o sa cante in camera personajului ei (a lui Tamsin). Natalie era acolo si am vazut ca era emotionata, pana la lacrimi aproape, de ce canta Emily. Astfel ca am rugat-o pe Emily sa cante melodia lui Saint Saens, Swan, care se lega de faptul ca numele carciumii lui Phil era Swan.
Emily se mai aflase in fata unei camere de luat vederi jucand in niste seriale TV, asa ca ea avea mai multa experienta si mai multa incredere in sine. Acesta era primul film a lui Natalie, era un pic mai neexperimentata si isi facea mai multe griji, dar este extrem de talentata si cu un potential deosebit, avand o serie de idei foarte caracteristice pentru personajul Mona.
Impreuna cu Paddy, ati studiat Crestinismul Renascut?
Da. Retorica Crestinismului Renascut se repeta destul de mult si nu se poate discuta mult pe tema asta decat daca vrei sa o parodiezi. Dar ai ocazia sa intalnesti niste oameni cu adevarat interesanti, cu povesti personale foarte dramatice, cu schimbari radicale si alegeri existentiale. Ne-am imprietenit cu un crestin renascut care avusese o viata destul de periculoasa – un delicvent periculos, impulsiv. El a fost salvat de religia crestina si s-a impacat cu lumea, devenind foarte bun si foarte linistit. A fost o sursa de inspiratie pentru noi. Personajul lui Phil jucat de Paddy este mult mai putin impacat. Credinta lui Phil are ceva maniacal si fortat in ea – el nu s-a convertit pe deplin, credinta lui este foarte fragila. Paddy si-a petrecut destul de mult timp studiindu-i pe credinciosii renascuti. Cred ca este posibil sa fi devenit chiar el un crestin renascut, dar nu sunt foarte sigur. La urma urmei, e actor.
Cum influenteaza stilul dumneavoastra de a regiza alegerea colaboratorilor de creatie?
Imi place sa lucrez cu oameni deschisi la minte si indrazneti, oameni care nu sunt doar bine pregatiti, ci care se pot si entuziasma si cu care poti initia un soi de dans. Caci ceea ce fac eu nu este chiar o metoda de lucru obisnuita, unde exista un scenariu si fiecare isi vede de treaba lui. Directorul de imagine, Ryszard Lenczewski, a jucat un rol important in realizarea filmului Dragoste de-o vara. Am lucrat impreuna la Last Resort, este un bun prieten de-al meu si un spirit asemanator. Are experienta de lucru si cunoaste toate smecheriile domeniului, dar in acelasi timp si-a conservat si entuziasmul copilaresc si simtul aventurii. In timpul filmarilor am petrecut serile impreuna discutand nu numai despre anumite scene, ci despre tot ceea ce se intampla acolo. El stie ca mie imi place sa spun povestea prin imagini, ca sunt obsedat de cadru si de chipul uman, de aceea ii place sa lucreze cu mine. Ne potrivim unul cu celalalt.
Ryszard a mai lucrat nu numai la filme de lung metraj, ci si la documentare, astfel ca are aceasta flexibilitate, aceasta capacitate de a se adapta rapid oamenilor si situatiilor. Stiu ca atunci cand spun ca acest moment este important, el ma crede ca este important; nu va pierde vremea cu vreun aranjament ideal de iluminare, dar va face tot ce ii sta in putinta sa prinda pana si ultima picatura de veridicitate din scena respectiva. Atunci cand ne certam – si de obicei, ne certam in limba polona – nu este ceva personal si este intotdeauna in interesul filmului.
In Dragoste de-o vara nu am folosit nici un fel de dispozitive de filmare de genul piste cu sine sau macarale pentru camerele de filmat. Pe de o parte pentru ca am avut un buget restrans, dar, pe de alta parte, nici nu mi s-au parut necesare. Am vrut ca lucrurile sa fie simple si elementare. M-a interesat in principal interactiunea dintre peisaj si chipul uman, dintre aceasta lume oarecum ciudata, pe care am creat-o noi, si emotiile subiective. Astfel ca elementul cheie a fost filmarea acestor peisaje salbatice – foarte linistite, de obicei usor descentrate – si prim planul cu chipurile oamenilor – emotive si subiective. Ori de cate ori realizam o filmare complexa a unei scene foarte simple, in timp, gaseam o varianta mai buna. Imi amintesc, intr-o zi, ca ma uitam pe vizor si ca m-am intors la Ryszard si i-am spus, La naiba, incepe sa semene cu un film de cinema. Imediat, am renuntat la scena.
Producatorii mei, Tanya Seghatchian si Christopher Collins, sunt intelegatori in privinta modului meu de lucru si sunt destul de deschisi la minte astfel incat sa se lase purtati de val atunci cand eu ma razgandesc. Nu isi pierd increderea in mine. Producatorii, Chris si Tanya, s-au completat reciproc. Unul (Chris) are o influenta linistitoare si un talent de organizare deosebit, in timp ce celalalt (Tanya) are o mare incredere si o energie deosebita cu care ii inspira pe cei din jurul ei. Este combinatia ideala.
Cum ati ales ca locatie pentru filmari zona de vest a Yorkshire?
Eram in cautare de locuri – in special locuri unde am fi putut obtine si subventii – dar tot timpul am avut o senzatie care nu imi dadea pace, ca acest colt din regiunea de vest a Yorkshire era locul potrivit. Mai facusem un film inainte in acea zona si mereu a fost ceva care ma chema inapoi aici. Astfel ca am petrecut saptamani in sir plimbandu-ma pe dealuri cu o camera foto dupa mine, cautand elementele din care as fi putut sa imi construiesc lumea mea.
Am vrut sa filmez acest peisaj tipic britanic intr-un alt mod. Din cauza luminii pe care o poti gasi in Marea Britanie, majoritatea filmelor prezinta peisajele in nuante de verde, maro si gri. Eu doream culori puternice, saturate – nu semi-tonuri – si un cadru puternic unde sa creez o noua lume, nu in intregime reala.
Este ceva ambiguu in legatura cu acel peisaj – amestecul de decadere post-industriala si de goliciune si o frumusete elementara,stricata de stradania oamenilor si de zelul lor. Este frumos, dar intr-un fel tulburator – exact cum vroiam sa fie si filmul nostru. In regiune, sunt curente religioase puternice, care m-au ajutat sa imi imaginez diverse lucruri; in zona dintre Yorkshire si Lancashire exista o vibratie deosebita. Cu cateva secole in urma, era un loc unde se desfasurau razboaie religioase si vanatori de vrajitoare, o linie de demarcatie intre lumi si sistemele de credinta, si acest lucru a lasat urme. Regiunea vestica din Yorkshire este cunoscuta ca fiind cea mai ploioasa si cea mai depresiva zona din Marea Britanie, astfel ca era un gest nebunesc din partea noastra sa vrem sa filmam vara acolo. Dar am avut noroc.
Desi anotimpul este caracteristic, perioada anului nu este.
Exact; am facut tot felul de incercari de a iesi din lumea contemporana, unde – sa fim realisti, pasiunea, imaginatia, sentimentele sunt greu de conceput. Presupun ca si eu traiesc intr-o stare de negare; nu vreau sa accept ca lumea este asa cum este in aceste momente. Asa ca, da, am inlaturat tot ce inseamna viata contemporana, am indepartat aglomeratia vizuala, informatiile, zgomotul, muzica de proasta calitate – chiar exista niste formatii foarte proaste …
Dar Goldfrapp nu se numara printre aceste formatii. Cum ati decis sa creeze ei coloana sonora a filmului?
In timpul montajului, cineva mi-a pus [albumul lor] “Felt Mountain si mi-a placut foarte mult. Era melodios, dar oarecum disonant si deranjant. Exact ca si filmul nostru. Am pus una dintre melodii pe fundalului unei scene terminate si am simtit ca este acolo unde trebuie. Atunci cand i-am intalnit, Goldfrapp au fost extraordinari. Colaborarea noastra a fost foarte organica. Am fost surprins ca nu sunt deloc pretiosi. Adesea, cantaretii cunoscuti cam au o astfel de atitudine: Asta e coloana sonora. Iti convine sau nu. Ei erau deschisi la schimbari si sa incerce lucruri noi.
Sa revenim la perioada de timp, sau la absenta acesteia…
Noi am dorit sa nu poata fi identificata nici o epoca, am vrut ca lucrurile sa para atemporale. Am ales locatiile si masinile – si nu au fost decat doua masini – cu mare atentie. Si am vrut sa cream scenele intr-un mod care sa nu fie prea izbitor; simple, compozitii cu un aer de atemporalitate – un deal, o casa, un cal, un copac, o masina.
Ati spus ca traiti in negare …
Sa fim sinceri, Anglia din zilele noastre si lumea zilelor noastre nu prea sunt surse de inspiratie. Consideratiile financiare au depasit orice alt sistem de valori, iar vietile noastre sunt definite la exterior de stilul de viata, de imagine, de aparenta. Cum reusim sa scapam de toate aceste lucruri in cinematografie? Cum gasim personaje – si actori care sa le interpreteze – care nu sunt acaparati de aceasta civilizatie? Acesta este unul dintre motivele pentru care am facut acest film si pentru care fac filme in general. Vreau sa trec dincolo de clipa prezenta, sa redescopar ceva autentic, sa imortalizez oameni care intr-un fel sunt unici – care nu si-au pierdut capacitatea de a dori.
Scopul il reprezinta salvarea unei anumite imagini a umanitatii; revendicarea unor teritorii acaparate de banalitatea si de materialismul care ne inconjoara, dar si de credinta denaturata, mizantropica a fundamentalistilor de toate convingerile.
Deci, ce va atrage cel mai mult la filmele narative, intrucat dumneavoastra ati inceput prin a realiza documentare?
Saltul la fictiune nu a fost atat de brusc. Realizarea unui film inseamna sa creezi o lume prin imagine, montaj si prin sunet. Este vorba de gasirea unor personaje, care sunt intr-un fel sui generis si a unor peisaje care trimit cu gandul la ceva. Partea amuzanta – atat la realizarea documentarelor cat si a filmelor de fictiune – este explorarea. Sa afli lucruri despre oameni, sa patrunzi in esenta unui lucru si sa gasesti sursa pentru a face un film.
Sursa: Transilvania Film