Va povesteam in editorialul trecut despre spectacolul Oanei Pellea si bucuria de a o avea la Cluj. Cu toate ca nu planuiam sa-mi povestesc experienta in scris, cred ca e nevoie de cateva precizari. Despre emotiile mele si despre bucuria de a o vedea pe Oana, nu cred ca mai e cazul sa povestesc. Ceea ce mi-ar placea mie sa discutam are legatura cu piesa jucata.
Pe scurt, este vorba despre o femeie ce asteapta un telefon de la persoana iubita. O convorbire care pune punctul relatiei pe care ce doi au avut-o. Aceasta ultima conversatie e vazuta ca de un moment care ar putea sa-i ia viata, e cuprinsa de agonie si aproape de o forma patologica a suferintei.
O viziune usor exagerata si (din punctul meu de vedere) o pozitie a femeii pe care nu mi-a placut sa o vad pusa pe scena. De ce sa scoatem pe scena o femeie care nu este in stare sa-si gestioneze sentimentele si mai mult decat atat, una care-si leaga intreaga existenta de prezenta persoanei iubite? Traim intr-o societate in care femeile trebuie sa lupte pentru pozitia lor. Mai mult decat atat, atunci cand discutam de necesitatea/posibilitatea egalitatii intre sexe, in loc sa aducem fapte care sa ne sustina alegem sa prezentam exceptiile.
De ce sa ne pozitionam drept niste fiinte slabe? De ce sa ne adancim singure in groapa aceasta a diferentelor de sexe? Daca ar fi sa aleg un personaj pe care sa-l pun in scena, as alege din nenumaratele femei puternice, stapane de sine, independente si responsabile, dar care au reusit sa pastreze intacta acea feminitate si sublimitate specifica. Si sunt foarte multe doamne de acest gen in jurul nostru.
In alta ordine de idei, cred ca piesa de la Teatrul National ne-a adus aproape un om frumos in adevaratul sens al expresiei, pe doamna Oana Pellea si inegalabilul ei act teatral. Dincolo de acest aspect, parerile referitoare la piesa pot fi diferite.
www.alexandracraciun.ro