Daca n-ai critici, sa-ti cumperi.
"Stimate Cronicarule, stiu ca esti fan Urma inca dinaintea primului lor concert (hehe, acu sapte ani, debutul lor la debutul Stufstock) si ca, apoi, i-ai insotit in multe evenimente. De-asta m-a surprins ca n-ai aparut la concertul de la Sala Palatului. Cu atat mai mult cu cat iti citisem incurajatorul „teaser“ cu… „nu Palatele fac regii, ci viceversa“. Si profit de calambur ca sa confirm ca asa a fost: Urma a lasat in urma un Palat. Concertul era clar asteptat cu mare curiozitate tocmai datorita salii in care nu a mai cantat niciodata o trupa autohtona de rock alternativ, familiara spatiului underground, de una singura. Ca afisele asta spuneau: Urma. Cine s-a aventurat la concert a avut bucuria sa vada un mega show, in care producatorul a avut preocupare pentru calitate si diversitate – au fost invitati Mandela (Sensor), Mani Neuman – Farfarello, cunoscut mai ales ca violonistul Phoenix si prietenii germani deveniti vedete in Romania, Al Jawala. Au profitat de vioara lui Mani Neuman ca sa cante Dirt Shine, prima compozitie Urma; este o piesa de studio, cu violoncel si trompeta lui Mihnea pe care n-au cantat-o live de 7 ani. La Sala Palatului a fost, practic, o prima auditie. Iar cu vijelia Al Jawalla normal ca lumea a zvarlit capastrul scaunelor de-a iesit un ditamai clubul din Sala Palatului. Pariul de a incerca publicul cu o oferta care nu are nici notorietatea unui Jean Luc Ponty, nici caracterul de cocktail kitch de gunoaie comerciale cu trupe care chiar fac muzica, a fost castigat. Urma a propus decent doar muzica pe care o face si a asteptat, cu teama, ziua concertului. Iar publicul a raspuns mult peste asteptari: au fost cel putin la fel de multi spectatori ca la Ponty, iar cei care au fost s-au simtit ca acasa, in cluburi. Ei bine, de data asta a fost Marele Club al Palatului“ (Turtle).