De Citit : Editoriale

Ultraje care trec neobservate

| 13 mai

Cel mai bun film romanesc de la Boogie incoace.

Eroina filmului de debut al lui Radu Jude, Cea mai fericita fata din lume, e o adolescenta din provincie (Andreea Bosneag) care vine in capitala ca sa-si ia in primire masina castigata la un concurs si sa filmeze o reclama pentru firma de bauturi racoritoare care a organizat concursul. Trebuie sa stea in masina, sa bea suc dupa suc (amestecat cu Cola ca sa aiba o culoare mai tentanta) si sa se declare iar si iar fericita, pana cand iese bine.

E obligata, de asemenea, sa asculte comentariile publicitarilor despre sandalele ei „de tatica“, despre puful ei de mustata (care ii este inlaturat in vazul tuturor) si (cum regizorul spotului se crede facut pentru lucruri mai mari) despre cat de jalnica e filmarea la care participa. In pauze e luata in primire de parintii ei, care vor sa vanda masina chiar in aceeasi zi; fata se incapataneaza sa nu semneze, ei se pun pe ea cu tot ce au – santaje sentimentale, cazuistica, „dreapta“ manie parinteasca. Pana la urma nu se intampla nimic exploziv (fata reuseste sa termine filmarea fara sa izbucneasca in plans in fata echipei) si nu se poate vorbi despre personaje negative (publicitarii au pielea groasa, dar mediu de groasa; cupiditatea parintilor e si ea tot medie – comuna, vulgara), dar Jude face clar faptul ca, in acea zi, pe acel platou de filmare s-a comis ceva rau – lipsa de delicatete sufleteasca a publicitarilor si mercantilismul parintilor au conlucrat la lezarea demnitatii acelei fete.

E un film modest ca scara, dar nu ca inteligenta morala, nu ca seriozitate a angajamentului umanist-neorealist. Camera lui Jude n-o paraseste nicio clipa pe fata, scotand la iveala frumusetea determinarii ei de a rezista. Atunci cand rezistenta ei e infranta, e o infrangere pentru umanitate.