Timiditatea nu-i decat teroarea desavarsira a ridicolului.
Marea e rece ca gheata, vantul bate turbat, gata. Ce-a fost a fost. In stanga, se trang ultimele corturi. Cei care asteapta sfarsitul si cursa de seara s-au strans, zgribuliti, pe terase si se inclesteaza cu mainile pe pahar – tovarasul de nadejde la bine si la rau. Nimeni nu vrea sa se recunoasca infrant, dar asa e Marea Neagra. La sfarsitul lui august tranteste o furtuna turbata si povestea se incheie. Asa ca el se plimba, cu manile pe la spate, cu urechile infundate-ntre umeri, cu palarioara lui caraghioasa trasa peste numitele urechi si infrunta destinul.
Aiurea, nu infrunta nimic. In centru, zgribulita in pozitie fetala, o fata se ascunde de restul lumii. E toata infasurata intr-o pinza de in, subtire si nu misca. El trece nepasator pe langa ea. Fata nu se clinteste de sub aparatoarea iluzorie. Numai o talpa iese si da din degete, cu nemultumire. E o talpa care sugereaza, desavarsit, restul corpului. El se gandeste o clipa ca ar putea s-o intrebe daca o poate ajuta…
Hm, cu ce s-o ajute? Ii vede in minte fata. Si absolut convins ca o cunoaste, ca o iubeste, ca ea, acolo, sub pojghita de nimic, ii e sortita. Si numai ce gandeste asa ceva, ca se inroseste pe dinauntru. Asa ca se indeparteaza repede. Se urca in camera lui. Baga modemul in calculator, isi rezolva corespondenta. Apoi se uita in portofel. Adevar grait-a, vacanta s-a sfarsit. Il incearca un regret usurel, ca o boare. Brusc, sare din pat. E miezul noptii. Insfaca bricheta cu lanterna si se repede pe plaja. Alearga de nebun. A gresit, a gresit, trebuia sa se opreasca si s-o intrebe. Orice. Lumina albastra lamureste lucrurile. In nisip e o forma adanca, perfecta. Incovrigata, cu toate amanuntele seducatoare ale corpului disparut. Iar forma scobita imbratiseaza o perla mare cat luna plina.