De Citit : Editoriale

The big dog in the sky

| 19 august

Ce-mi amintesc din visele mele cu extraterestri este, de cele mai multe ori, senzatia de dupa.

De fiecare data cand visez o invazie extra­terestra, ce-mi ramane dupa ce ma trezesc e un feeling nobil si neobisnuit care ma urmareste in cap toata ziua. E mai greu de descris decat de imaginat. Sa casti ochii spre cer si sa te simti ca un sef de trib care nu a vazut elicopter pana la 18 ani e un eveniment. E un amestec de frica si fas­cinatie, si nu-mi dau seama daca e vina filmelor cu OZN-uri prietenoase sau doar plictiseala, dar cea mai mare felie din senzatie pare bucurie.
Am avut chiar azi noapte un vis din asta si, dincolo de feelingul ala de care va spuneam, nu-mi amintesc decat inceputul. Se facea ca eram intr-o casa la deal, cu intinderi de-o parte si de alta, si un prie­ten m-a strigat cu panica sa-mi arate ceva pe cer. Era zi, si nu stiu din ce motiv nu m-am gandit niciodata ca fiintele de pe alte planete ar putea ateriza si in toiul zilei, chit ca nu li se vad luminile. Pe cer era un strat fin de nori iar dintr-o parte, pe deasupra vaporilor albiciosi, cerul a in­ceput sa se intunece usor. Chestia venea spre noi cam repede, desi, fiind vis, nu pot fi sigur. Fix cand a trecut peste noi am vazut ca obiectul neidentificat si negricios era, de fapt, un catelandru imens, destul de balalau daca ar fi sa ma iau dupa urechile pleostite si labele prea mari, care galopa incet pe deasupra norilor. Era mai mare decat cel mai mare avion pe care l-am vazut vreodata. S-a dus si, dupa un moment de liniste, din cer au inceput sa cada bucati de crengi de copac, mici si groase.
Si cam atat. Stiu ca s-au mai intamplat niste chestii, da’ zau daca mi le amintesc. Daca ati visat vreodata cainele asta, ziceti-mi si mie. Acum m-as culca, poate-l mai prind.