Si ce daca ai voce? Si ce daca stii sa driblezi? Te pricepi sa scrii sau esti bun la reparat prin casa sau la gatit. Si ce? Talentul nu inseamna mare lucru. In aceasta privinta e asemenea unei idei bune, cu care mori fara sa o pui vreodata in practica. Talentul e nimic de unul singur. Mai toti ne folosim talentul pentru a visa si nu pentru a face. Visarea asta ne oboseste si ne imbata cu iluzia ca inca mai e timp. Ca putem sa mai asteptam inainte sa ne apucam de treaba, inainte sa trebuiasca sa facem sacrificii pentru ca munca noastra si noi insine sa ajungem sa insemnam, cu adevarat, ceva.
Stiu, suntem prinsi in goane zilnice. Stiu, trebuie sa fim fericiti pe multe planuri care, in loc sa ne dea un sens compact, ajung sa se bata intre ele pentru a ne domina: spiritual, familial, financiar, profesional etc. Stiu, contextul in care ne-am putea folosi talentele nu ne e intotdeauna, ci mai degraba niciodata, asezat pe o tava si lasat la indemana.
Dincolo de asta, sa ne fie clar ca speranta nu e o strategie, niciodata. Ca ne irosim timpul, cu fiecare secunda in care visam cu ochii deschisi. Ca ajungem tot mai resemnati, pana cand ne impacam cu noi insine si cu neputinta noastra.
Asemenea bebelusilor, care sunt fara aproape exceptie extrem de inteligenti pana la doi ani si apoi se pierd intr-o mare de oameni absolut normali, ne pierdem si noi urma, an cu an, intr-o masa omogena de spectatori, de votanti si de nemultumiti. Probabil ca, in ambele cazuri, motivele aplatizarii noastre sunt legate de educatie, de grupurile noastre sociale, de activitatile la care suntem expusi.
Diferenta e ca, odata ajunsi la 20 de ani, mingea e la noi. Si nu, nu cred ca e prea tarziu.