„Du Hast means you hate“
Da, viata este nedreapta. Uneori mori de sete, iar saptamana trecuta n-am reusit sa infulec tot ce mi-a oferit destinul. Am inceput festinul la – mi-e si jena sa spun – Carnegie Hall. New York-ul e, in aceste zile, gazda unui festival de jazz. Cum regimul cantarilor de jazz din metropola arata oricum a festival, va puteti imagina ce se petrece cand e cu adevarat un festival. (Auzi, ce se intampla cu Toma, a luat-o razna? El nu vede ce se canta la Bucuresti?) Se canta oriunde si in nestire, gratis si pe bani grei. Am prins un concert Salif Keita, in Central Park. O donatie benevola in valoare sugerata de 3 dolari la intrare, campul plin de afro americanii pentru care mali-ezul Keita este o divinitate. (Pe bune, omul asta n-a auzit ca a cantat Rammstein* la Romexpo, nu-i e frica sa pomeneasca de africani?) Keita este cel popular alb** intre africani. Cu 75 de dolari am obtinut acces intr-un balcon de la etajul 4 al celebrei Carnegie Hall, ca sa-l vad pe Keith Jarrett. Pe muzica lui Keita, profund inspirata de traditia africana, se dansa in draci. Pe muzica lui Keith – in trio, cu Gary Peacock la bas si Jack DeJohnette la baterie – dansul s-a mutat in suflete. Vete- ranii au confirmat obsesia lui Jarrett – ca adevarata provocare este sa iti confirmi geniul infruntand teme cat mai vechi si foarte cunoscute – si au tesut o lume diafana dotata cu nemaivazute spatii de joaca. (E dus cu pluta, el plimba ingerasi la New York si la Bucuresti e Metalica in formula The Big Four). Nu a fost nici un loc liber in sala, au fost 4 bisuri si o cearta la final – va las sa ghiciti de ce ne-a certat. Si, in sfarsit, am aterizat la Bucuresti, exact la timp pentru Metallica, na!
*Contrar a ceea ce cred niste baieti pentru care limba germana inseamna ca Rammstein sunt nazi, Du Hast nu inseamna to Hate – asa cum am descoperit pe un forum.
**dedic acest paradox autorilor panseului de mai sus