Am uitat sa zambim si sunt convins ca nu sunt singurul care observa asta pe strazi alaturi de capul aplecat, ochii in sol, imbulzeala si graba. Zambim mai mult prin smiley face-uri pe chat cu prietenii pe care ii vedem tot mai rar si pe fuga, servindu-ne reciproc scuza cea mai folosita a zilelor noastre: „nu am timp, sunt cel mai ocupat din lume si as avea nevoie de 48/72 de ore pe zi ca sa le termin pe toate”. Va suna cunoscut?
In training-urile pe care le tin, fie ca e vorba de vanzari, customer care, limbaj non-verbal si practic orice presupune relationarea de la o fiinta umana la alta, punctez importanta zambetului. Participantii se uita cu reticenta la mine, in timp ce asteapta tehnici si pasi inventate si redescoperite de pseudo-manipulare, iar schitarea unui gest odata inradacinat in felul lor de a fi, li se pare penibil si de un minim efect.
E un gest pe care il mai regasesc (cei norocosi) la partenerul de viata sau la o reuniune de familie reusita, dar si atunci il analizeaza si ii privesc cu suspiciune sinceritatea. Si daca ar fi sa ma uit la traficul tot mai infernal din Cluj, la zapada ce vine si autoritatile nepregatite, la campaniile politice si pliantele penibile din posta, la lenea si lipsa de initiativa a multora pentru a schimba ceva, si eu as tinde sa-mi sterg zambetul de pe fata.
Dar n-am s-o fac, pentru ca asta nu va schimba traficul si soferii nervosi, nu-i va pune in garda pe cei cu dezapezirea si mai mult ca sigur nu ne va schimba clasa politica. Totusi, la ultimul capitol, cu cat o sa zambim mai multi, avem sanse sa-i molipsim si sa-i scoatem din letargie pe cei din jur ca sa facem o schimbare.
Si pentru ca ne bat la usa si sarbatorile, va propun sa ne amintim sa zambim, cu sau fara motiv.
Stelian-Vasile Burduhos