Nu sunt superstitioasa de obicei, ba chiar imi vine sa zambesc malitios, cand aud tot felul de povesti despre pisici negre, scari, oglinzi, sare s.a.m.d. Insa am crezut mereu in puterea unor legaturi interumane speciale, in empatie, telepatie sau presimtiri. De cate ori cineva drag sau apropiat mie a patit ceva, am simtit lucrul acesta. Acum port doliu dupa bunica mea, pe care voi regreta mereu ca nu am sunat-o asa cum am vrut, cu o seara inainte sa moara. Desi AM STIUT ca trebuie s-o sun, am fost “prea ocupata“ si apoi “prea obosita“. Mi s-a amintit putin cam drastic de catre destin ca nimic nu trebuie prioritizat inaintea familiei.
Pe langa golul lasat de plecarea bunicii, au urmat ca o avalansa multe alte probleme legate de locuinta, scoala, finante, job. Siti senzatia aceea ca totul se prabuseste in jurul tau si singurul impuls pe care il mai ai e sa te asezi si sa privesti pasiv cum se intampla asta? In prima faza la fel am simtit si eu. Apoi mi-am revizuit atitudinea. Am cautat “arhitectul” din mine, in incercarea de a decide ce anume din “ruine” merita pastrat si reconstruit.
Iar impulsul a venit de la un film pe care il vazusem. O tanara de 28 de ani face fata diagnosticului de cancer doar prin optimism, iar “steagul” ei in lupta ce o asteapta este rujul rosu preferat.
Ruj rosu pentru zile negre am arborat si eu! Va las acum, am treaba pe santierul vietii mele, sunt in plina constructie!