Toamna se numara conferintele, asa ca la concerte mai ajung doar prin corespondenti. Azi, o psihanalista de jazz.
„L-am cunoscut pe Sclavis prin cateva piese din Objets bruts, foarte eficiente. Si, pana acum, cu ocazia concertului trio-ului lui, nu am simtit nevoia sa-l explorez mai mult, in ciuda renumelui sau. Eu trebuie sa „termin“ un album inainte de a incepe unul nou. Or’, cu cele 4 piese din Objets bruts pe care le aveam, n-am terminat nici pana acum.
M-am dus, asadar, la concertul lui cu o timida rezerva, asteptandu-ma sa gasesc un Sclavis diferit/evoluat in cine-stie-ce fel, pe scurt, nesigura ca am sa-l recunosc. Ei bine, e imposibil de ratat. Sclavis e, de fapt, o marca de jazz. Si, desi n-a stat pe loc, ramane pentru mine acelasi Beckett psihotic in muzica. Acompaniat de o "baterie de clape" redutabila (Benjamin Moussay – pian, keyboards) si de o chitara (Gilles Coronado) care nu se vrea vedeta de virtuozitate dar care da textura unui univers de basi, un saxofon (Louis Sclavis – clarinet, saxofon) zbiara chinuit din adancuri. Instrumentele se recompun treptat, dintr-o stare amorfa, intr-un "trialog" in care mai poti, totusi, distinge fiecare voce in parte. Pianul da challenge-ul de stare, chitara se indoaie sa-i raspunda, iar Sclavis se zbate – foarte uman – sa le dea armonie. Am zis Beckett, desi Sclavis nu e mereu angoasant, sau nu doar, e cu umor, e rock’n’roll, e cu atatajoc si precizie incat nu te copleseste emotional, ci intellectual.
"Compulsiv sinaptic". Singura remuscare pe care o am e ca m-a epuizat inainte de finalul concertului, asa ca am ascultat ultimele piese ca pe un statu-quo. Bis.
Adina Toma
PS. Are un potential coregrafic enorm!