Prezent semipur
Am castile IPodului in urechi, ascult niste riffuri de chitara, rontai chipsuri si-n fix acelasi timp trimit prin telefonul meu ultraperformant un mail in Irlanda, dupa care o sa postez ceva pe Facebook, iar cand inchei o sa-mi fac niste poze sa-mi vad exact expresia de dupa corespondenta intensa. Chestia e ca as fi tare multumita de aceasta zi daca as fi in masina mea decapotabila, cu computer de bord si clima reglabila, cu consum mic fiindca este ecologica, dar era mai bine sa nu fi coborat sa cumpar sushi, ma si oftic, caci pantofii mei Prada au nimerit intr-o groapa noroioasa spre mocirloasa, un crater continand un fel de maclavais amestecat cu asfalt sfaramat, cum sa o ocolesc, n-am nicio posibilitate, am sa raman infipta aici pana vine Bruce Willis sa ma salveze. Mai am de asteptat se pare, intre timp s-au adunat sa rada de mine copii si oameni mari imbracati in cartoane, cu parul facut afro sau rasta, unii au ochi lipsa, altii maini sau picioare, unii sustin ca trebuie sa le dau bani pentru fundatie, mi se pare ciudat cum combina cuvintele, cum le rostogolesc in silabe sacadate: fa, ma, ba, bre, buoi, da si mie, iote aia, da-te dreacu. E destul de aiurea situatia mea de fapt, incep sa ma enervez, fiindca nu e drept. Eu ma aflam undeva in anul 2009, indreptandu-ma spre 2010, un an in care zau, nu mai suntem copii chiar demult, avem voie sa circulam chiar si cu farfurii zburatoare daca vrem, desi zau, ar fi ridicole, cum sa te protapesti pe un platou asa, de buna voie, mai lipseste sa strigi: mancati-ma! Nu, nu cu farfurii, dar macar cu costume argintii, cu ganduri aurii, cu roboti si cu butoane care sa faca totul in jur sa se miste, asa ma asteptam sa fie. Sunt foarte surprinsa si n-are sens sa ma mai supar, probabil n-am mai iesit eu demult din casa.