De Citit : Editoriale

Premiu de Excelenta

| 29 noiembrie

M-am dus sa-l ridic dar m-a ridicat

Sunt in public. Sunt stapan pe mine. Sunt stapan pe situatie. Ce poate sa se intample? Ce poate fi neprevazut cand am prevazut tot? Un premiu, primesc un premiu. Stiu de atata timp ca il merit. Stim, si eu si Vlad, ca suntem cei mai buni. Stapanim frecvente de comunicare pe care nimeni nu e atat de stapan. Ne-am sudat si sudura e fermecatoare. Si stim asta. Deci? Ce se poate intampla? O sa merg la microfon, pe scena, stapan pe mine, in fata unor oameni care ne asculta in fiecare dimineata. Stapan. Stapanit. Stapanire.
Ajung la microfon. Privesc publicul care imi zambeste cu bunavointa. Cu apreciere. Cu multumire, poate. Scot doua-trei cuvinte. Incerc sa livrez ce se asteapta de la mine: o vorba de spirit. Privesc publicul in ochi si se intampla. Vocea imi tremura, o emotie erupe din adancul pamantului prin mine, ca o lava. A durat o secunda, dar pentru mine lumea s-a oprit. Oamenii astia, perechile astea de ochi, zambetele astea aproape materne m-au blocat. Senzatia intima pe care o ai privind pe cineva adanc in ochi te duce intr-un loc in care misterioase substante din noi sunt impreuna in misterioase luminisuri. Eu, acum, ma uitam mult prea deodata, mult prea nepregatit, in mult prea multi ochi intimi. Mi-am lasat mintea pe vorbitor automat, sa respecte curgerea decernarii. Inauntrul imi erau insa atat de treaz.
E a doua zi. Inca privesc ochii care ma priveau. Ferestre prin care o lumina uitata incep sa semene a dimineata. M-am surprins a fi mult mai blajin azi pe radio. Iar raceala din piept, care ma bantuia steril si medical de cateva zile, lasa, daca am noroc, loc unei calduri din alte lumi din noi.