O minunatie de film de batranete, din partea unuia dintre cei mai importanti regizori din istoria artei cinematografice.
In noul film al legendarului regizor francez Alain Resnais, Ierburi salbatice, un barbat de 60 de ani (André Dussollier), cu sotie si nepoti, gaseste un portofel furat si, dupa ce-i examineaza continutul, se indragosteste iremediabil de posesoarea lui – o dentista si, in timpul liber, aviatoare (Sabine Azéma). Atunci cand ea il suna ca sa-i multumeasca pentru restituirea portofelului, el nu se poate abtine sa-si exprime dezamagirea – „Asta-i tot?… Ati fi putut si dv. sa va doriti sa ne intalnim.“ – si incepe sa-i telefoneze si sa-i scrie zilnic. In lumea reala, comportamentul lui l-ar defini drept un caz patologic, dar Resnais (desi se joaca un pic si cu indicii ce trimit in zona aceea) construieste o diegeza (prin „diegeza“ inteleg aici nu doar „o lume fictionala“, ci acea lume plus procedeele stilistice folosite in prezentarea ei) in care acest barbat nu e nelalocul lui; e caraghios, dar nu nelalocul lui. Sotia (careia el ii spune tot) ii priveste nebunia cu o toleranta ce ramane neexplicata. Dentista se comporta initial ca si cand ar fi mai cu picioarele pe pamant, dar ajunge si ea sa nu se mai poata gandi decat la el – Resnais ne semnaleaza asta prin intermediul unui montaj voit naiv in care pacientii sufera in mainile ei neatente. Majoritatea procedeelor lui cinematografice sunt asa: voit naive sau desuete – atunci cand barbatul se gandeste la femeie, chipul ei apare deasupra lui ca intr-un medalion sau ca intr-un norisor de banda desenata. Cu ajutorul lor (si al unei coloristici de banda desenata), Resnais incearca sa extraga, intr-o forma cinematografica, un fel de esenta a indragostirii – a modului, deopotriva caraghios si sublim, in care lucreaza imaginatia umana in regim romantic.