De Citit : Editoriale

Placebo si Subways, de la digital la real

| 10 august

Somnul tehnologiei naste trairea

Brian Molko i-a felicitat, cu vocea cu care a cantat, pe bucurestenii care se uitau la el direct, fara intermediari electronici. Pe ceilalti i-a avertizat: „o sa se termine spectacolul si o sa descoperiti ca ati ramas cu un rahat de inregistrare pe your fucking displays”. Se pare ca in fata scenei multimea celor contaminati de nesatul importalizarii digitale era consistenta. (Acu’, n-am incotro, trebuie sa recunosc ca mi se intampla si mie sa cedez dorintei de a-mi apropria, cu mobilul, cate un moment pe care-l cred special, dar e tot atat de adevarat ca inainte de a ma preda tentatiei, ma zbat putin).
Uite ca am ajuns ca japonezii de care radeam in urma cu cateva decenii din acelasi motiv, dar cu tehnologie de alta generatie. Am fost martor, la Louvre: nici unul dintre cei 30 de turisti niponi nu s-a uitat cu ochiul liber la Mona Lisa. Toti, fara nici o exceptie, aveau aparatele de fotografiat sudate la ochi si asa au si plecat. Evolutia tehnologica e importanta: o prietena imi povesteste ca, la concertul Placebo, in fata ei un fan isi tinea tableta deasupra capului in timp ce un amic al lui „butona” de zor pe ecran. Se poate si invers. O fuga reusita din digital in real am trait la ultima editie Stufstock, cand i-am descoperit langa mine, in fata scenei, ca foarte atenti spectatori ai E.M.I.L., pe cei trei membri ai trupei britanice Subways. Billy (Lunn, ghitara si voce), Charlotte (Cooper, bass si voce) si Josh (Morgan, tobe) se lasau usurel furati de ritm ca niste spectatori obisnuiti. Metamorfoza pe care au suferit-o urcand pe scena a fost majora – erau ambalati in glam si departe de public. Dar incursiunea pe care o facusera fata scenei n-a fost irosita: Billy s-a luptat din greu sa se dedigitalizeze, a spart idoli, a cautat o punte de comunicare pana cand i-a convins pe vamaioti sa-i priveasca cu ochii personali, sa le sparga MTV-ul din creiere.