De Citit : Editoriale

Picioarele lungi ale minciunii

| 27 ianuarie

Reintalnirile sunt ca semintele. La pachet.

N-am avut o copilarie incarcata. Nici pomeneala. Mama m-a rasfatat, tata n-a tipat niciodata la mine. Am trecut prin scoala ca gasca prin apa. Viata mea sexuala a debutat la timp si a evoluat multumitor. E adevarat, mama tot si-a vopsit parul albastru. Tata a imbracat si el straie femeiesti, si nu o data – dar, spre disperarea ta, asta s-a-ntamplat numai la baluri mascate. Deci nu port nicio cocoasa traumatica in spate.

De ce-mi place sa mint? Doar asa lumea e frumoasa si calma. Oamenii se-ncapataneaza sa fie mintiti. Iar mie, cand ma-ntreaba careva ceva, mai intai ii studiez tremolo-ul vocii, apoi umbrela nevrotica, apoi disperarea existentiala. Daca nu mint e jale. Iar semnul ca trebuie s-o fac e apelul gravissim la sinceritatea mea. Alteori, daca nu-i asta, e o nevoie coborata cu harzobul din cer drept in minte. De aia patania mea e exemplara. Eram la o petrecere, spre dimineata, cand bautura sampaniza atat in creiere, cat si pe fetele de masa.

Cand baietii si fetele ori se dezbraca, ori se carpesc. Iar cineva greseste, cu siguranta, partenerul. Ei bine, n-am fost eu persoana care gresea, dar am fost greseala. Unei fete cu cracii lungi, cu tate mari, blonda, stilata, perfecta, inteligenta. Spun cu jale cuvantul „inteligenta“, pentru ca inteligenta fetei era drastic afumata.

A urmat, din cate-mi aduc aminte, urmatorul dialog: „Crezi ca sunt numai buna de f…?“ „Nu, nu cred nimic.“ „Dar esti in stare sa faci dragoste cu mine fara sa sufli ca o locomotiva?“ „Nu fac dragoste cu oricine!“ „Vrei sa vorbim?“ „Nu.“ „De ce?“ „Pentru ca ai picioare scurte si dai cu fundu’ de pamant!“A inceput sa rada, s-a ridicat si a plecat. Era atat de beata ca nici nu ma recunoscuse. Fosta mea colega de clasa, ultima dragoste din liceu.