Noul Harry Potter e un divertisment cat se poate de acceptabil.
Harry Potter si Printul Semipur, cel de-al saselea episod din serie (si cel de-al doilea regizat de David Yates), e unul dintre cele mai bune. Lumea lui Potter n-a avut si nu va avea niciodata unitatea imaginativa a marilor lumi de basm: spre deosebire de creatorii acelor lumi – oameni ca Andersen si Lewis Carroll, poeti extrem de personali care intamplator comunicau pe lungimea de unda a copilariei -, J. K. Rowling, autoarea cartilor cu Potter, e mai mult o inginera a basmului, care si-a asamblat lumea din piese luate de peste tot – din Dickens, din asa-numitele English schoolboy stories care se citeau in draci in Anglia de acum un secol, din filme hollywoodiene si din seriale cu liceeni. Dar atunci cand toate aceste bucati sunt in echilibru si cand niciuna din ele nu e prea de mana a treia, lumea lui Potter poate fi foarte cosy, foarte confortabila. Si, pe ecran, bucatile rareori s-au lipit la fel de bine ca in episodul cel nou. Yates n-are simtul vizual al lui Alfonso Cuarón – regizorul episodului trei, Prizonierul din Azkaban; iar primul episod regizat de el, Ordinul Phoenix, era tras un pic in jos de cel putin o componenta de mana a treia (teama skywalkeriana a lui Harry ca ar putea trece de partea negativa a Fortei, ca pe dinauntru ar putea fi la fel ca Voldemort, vrajitorul cel rau, blablabla). Dar aici, el echilibreaza aproape perfect elementul de schoolboy story de moda veche cu elementul de serial modern cu liceeni si glumitele modeste cu ciocnirile bombastice dintre fortele Binelui si Raului. Prologul si epilogul sunt poate prea bombastice, dar intre ele e un film asezat, cu un anumit aer de parohialism englezesc, vag incongruent cu ideea de franciza hollywoodiana de miliarde si cu atat mai benefic din aceasta cauza.