Am inceput sa aruncam cu timp. E din ce in ce mai scurt si ne pasa tot mai putin de el. Il dam ca si cum nu ne-ar apartine, il cheltuim ca si cum ar fi “al firmei”. Il urcam pe Facebook, il privim la televizor cu ochi mirati, ca pe o curiozitate din taramuri indepartate. Umblam aiurea pe strazi, fara sa ne dam seama ca timpul trece pe langa noi, in directie inversa, cu mainile in buzunare, ca un strain nepasator.
Am inceput sa ne irosim cuvintele, le spunem fara sa stam pe ganduri. Sunt nemuncite, de-aceea aruncam cu vorbe in dreapta si-n stanga. Devin tot mai slabe pe masura ce noi le aruncam in gol, fara sa ne mai pese de soarta lor. Folosindu-ne de ele, improscam cu durere si cu admiratie de parca durerea si admiratia ar fi la indemana oricui.
Nu mai stim ce vrem si-atunci le vrem pe toate, asa am inceput sa ne-mprastiem si sufletul. Ii sfasiem genunchii, tarandu-l pe asfaltul strazilor noastre alambicate, construite romaneste, fara nicio regula. Ne ingenunchem sufletul fara niciun regret, ignorandu-i parerea si alegand cu mintea. Il umilim, carandu-l dupa noi in lupte in care n-are ce cauta si in biserici in care nu se regaseste.
Timpul se termina. Cuvintele se termina si ele. Ni se termina sufletul, ajunge. E vremea sa ne recapatam conturul, sa ne alegem mai bine vorbele, luptele si bisericile in care ne rugam. Ni se parea ca obosim, asa ca am luat o pauza de la noi insine. Ne-am trezit insa mai istoviti si mai lipsiti de noima. Daca ne mai amintim unde ne-am lasat ultima oara, sa trecem din nou la treaba. Iar de data asta s-o facem bine.
www.laptopisetul.ro