Cu riscul de a surprinde o mare parte din oamenii care citesc editorialul asta inainte de a-l uita complet, vreau sa recunosc ca nu imi place piftia.
Dar stiu ca lucrurile astea au nevoie doar de rabdare. Acum zece ani nu puteam sa aud nici macar de ciorba de burta. Ciorba de burta a fost, pentru mine, o descoperire tarzie. Si cred ca ciorba de burta este, pentru majoritatea oamenilor, o intalnire si o revelatie care tine de maturitate. Ciorba de burta e un lucru pe care poti sa il intelegi doar dupa o anumita varsta, la fel cum se intampla cu sexul si cu jazz-ul. Pur si simplu, aparatul senzorial nu este suficient de bine pregatit pentru asta.
Revin la racitura. Nu mi-a placut absolut deloc cand eram mic. In continuare nu imi place. Nici jazz-ul nu mi-a placut in copilarie. Acum nu mai pot fara el si nu vorbesc de forma clasica, ci de jazz-ul ala care, daca ar fi echivalat cu o racitura, ar insemna ca e facuta din sireturi de adidasi si bucati de bauxita. In momentul de fata nu imi place nici opera (si nu ma refer la cd-urile de 90.000 "Best of Pavarotti" pescuite din cosuri de supermarket, ma refer la un Boris Godunov ascultat cap coada cu un pahar in mana), dar nu as avea nici o problema sa imi iau un cd cu opera. Sunt sigur ca la un moment dat o sa-l ascult in heavy rotation. Asa cum sunt convins ca in cativa ani o sa mananc piftie pe paine.
Momentan, constat cu surprindere ca imi comand sistematic ciorba de burta incercand sa descopar un maestru al genului la care sa revin saptamanal, sau macar un inlocuitor pentru aia care s-au prostit. Si stiu de pe-acum ca atunci cand cineva ma va intreba daca imi place racitura, as putea raspunde: "Imi va placea".