De Citit : Editoriale

Onorabilitate mediocra

| 08 aprilie

Spre deosebire de alte fictiuni post-apocaliptice recente (I Am Legend, Cartea lui Eli), Drumul nu e kitsch. Dar, cu toata onorabilitatea sa, e tot cinema mediocru.

Intr-un viitor post-apocaliptic, un barbat (Viggo Mortensen) si un copil strabat pe jos continentul nord-american. In afara de ei, de niste bande de canibali si de cate un vagabond, din omenire nu pare sa mai fi ramas mare lucru, iar natura e si ea muribunda. Barbatul il tot asigura pe copil ca, oricat de foame le-ar fi, ei nu vor manca oameni, vor continua sa fie „cei buni“: s-ar putea ca toata morala lumii, atata cata a mai ramas, sa depinda de ei. De asemenea, barbatul crede ca fiul sau e „cuvantul lui Dumnezeu“ – daca nu, atunci „Dumnezeu n-a cuvantat niciodata“. Sunt cuvintele unui om care, ca sa poata merge inainte – ca sa poata crede in continuare ca supravietuirea are vreun sens –, incearca sa-si construiasca propriul mit, in care el si fiul sau „tin aprinsa Flacara“. Dar pentru cine ar merita ea tinuta aprinsa, daca alti oameni nu vor mai exista, iar Dumnezeu n-a existat niciodata? Sau e chiar asa cum spune barbatul si copilul e chiar un semn? Ca si romanul omonim al lui Cormac McCarthy, filmul Drumul (The Road), regizat de John Hillcoat, se joaca elegant cu aceste intrebari, fara a intra cu adevarat adanc in probleme de mo­rala si de teologie. Dar romanul e scris într-o proza extraordinar de eficienta „minimalista“, dar extrem de spectaculoasa in „minimalismul“ ei, plina de cuvinte si de fraze cautate si intoarse astfel incat sa bata la ochi, pe cand filmul nu e nici „minimalist“, nici spec­taculos. E cum e mai rau: deopotriva sobru (chiar indulceste descrierile horror ale cartii) si perfect conven­ti­onal in sobrietatea lui (de la decupajul care scoate in fata aproape fiecare replica prin intermediul unui prim-plan al vorbitorului pana la muzica retinut-sentimentala, dar tot prea sentimentala).