Vad peste tot speranta cu rol de strategie. Ea vine atunci cand uitam ca prin speranta in stare pura nu vom lasa nimic, niciodata, in urma. Speranta si visarea cu ochii deschisi sunt insa, pentru multi dintre noi, droguri in stare naturala. E destul sa ne imaginam sau sa spunem ca vom face ceva pentru a ne umple emisferele de sentimentul unei false impliniri spirituale. Simpla accesare a ideii unei actiuni ne face atunci sa simtim ca lucrurile sunt ca si facute, iar asta amana actiunea in sine pentru vremuri care, cel mai probabil, nu vor veni niciodata.
Vad oameni care lupta cu asta. Atat de mult incat si-au construit speranta interzisa, cea pe care o alungam imediat ce ne mijeste in gand, ca pe o musca enervanta si, in esenta, inutila. Ne refuzam orice speranta de teama unor pericole justificate prin experiente anterioare nereusite, ale noastra sau ale altora. Vorbim acum nu de speranta, ci de lipsa ei. Vorbim de un soi de anxietate care ne imbata cu manii nenecesare, dar de care ne e imposibil sa scapam: teama de a pierde controlul, convingerea ca nu exista bune intentii, mania persecutiei permanente.
Nu exista nimic mai deprimant si, ca tot veni vorba, mai lipsit de speranta, decat sa intalnesti oameni intr-una din cele doua extreme. In oricare din ele ne-am incadra suntem acaparati de neputinta, suntem schizofrenici in fricile noastre sau, dupa caz, in visele noastre.
Avem nevoie sa gasim un punct fragil, dar aproape stiintific, de echilibru. Sa fim magnetul care face echilibristica intre doi magneti vecini, lasandu-ne polii pozitivi sa se priveasca drept in ochi. Avem nevoie sa alergam cat ne tin picioarele de strategia sperantei, dar si de conspiratia inutilitatii ei. Practic, e nevoie sa acceptam ceva adesea inacceptabil: ca nu toate lucrurile vin in alb si negru. Si ca, dimpotriva, viata vine in culori.
www.laptopisetul.ro