Eu cand vreau sa fluier, fluier e un film plin de compasiune, constiinta sociala etc. – din pacate, exprimate la un nivel destul de primitiv de sensibilitate artistica.
Multi dintre detinutii care apar in melodrama de inchisoare Eu cand vreau sa fluier, fluier nu sunt actori, ci detinuti reali, iar regizorul Florin Serban si co-scenaristul sau, Catalin Mitulescu, ii folosesc strict pentru aerul de autenticitate pe care-l emana. Filmul afiseaza simpatie pentru detinut (vazut ca o victima a societatii: eroul provine dintr-o familie destramata de decizia unuia dintre parinti de a pleca la munca in strainatate), dar nu da dovada de prea multa curiozitate reala în ceea ce-l priveste. Simpatia realizatorilor nu e sustinuta de imaginatie, nu e patrunzatoare – e mai mult un sentimentalism facil, sustinut de idei de-a gata, de clisee. Eroul e un prototip cinematografic mai vechi ca filmele cu James Dean: e „baiatul rau“ care ar fi fost bun daca i s-ar fi dat o sansa, „bruta sensibila“ care nu-si poate pune in cuvinte delicatetea sufleteasca. Realizatorii sunt eficienti in gestionarea acestui prototip, dar emotia pe care o inspira e una conventionala, lipsita de complexitate – filmul nu vine cu nimic provocator din punct de vedere emotional sau moral. Vine cu tehnici primitive de intaratare a spectatorului (eroul e nedreptatit, lovit, scuipat – pana nu mai poate si explodeaza), cu personaje secundare a caror identitate se reduce la functia lor generica sau simbolica (protejat al eroului, dusman al lui, fata frumoasa care intrupeaza visul lui imposibil de a trai normal) si, la final, cu o inflexiune lirica derivata din zeci de alte filme cu infractori sensibili (oameni care ar fi fost de treaba daca totul nu le-ar fi stat impotriva) care nu vor decat sa vada marea, sau sa faca o plimbare la tara, sau sa bea o cafea in liniste, inainte de a-si accepta crudul destin.