Noaptea exista, altfel de ce-ai aluneca pe ea?
Mi-am salutat parintii care acum, nu ca atunci, se uita ingaduitor si fericiti cand stiu ca ies cu noaptea-n cap. Brasovul e lustruit de ploaia argintie, pe sosea, pe trotuare, pe copaci, pe masini. Taxiul trece printre casele vechi, greu asezate pe pamant de grosimea zidurilor si a amintirilor. Stam in geam, la baruletul nostru din Centrul Vechi, la masa rotunda de lemn. Noi, astia care am ramas impreuna dupa atatia ani.
Discutiile, certurile, botezurile, revelioanele ne-au legat cum leaga o idee neuronii. Radem si bem, ca de-obicei. Apoi devenim tafnosi si tinem ba cu Obama, ba cu Tariceanu, ba cu Lindsay Lohan. Apoi, printre hohote, tragem cu ochiul la adolescente si le facem, inofensivi, cu mana prin fereastra. Comandam tarie, ne strambam fetele, ne plangem ca e tare, ca suntem alcoolici, ca e greu, ca vine luni, ca de ce-am plecat de-acasa. Spre trei dimineata ma dezbrac de reputatie si adorm, drept, pe scaun. Prietenii sunt atat de dragi, orasul atat de cuminte, lumanarile atat de blande si eu sunt atat de plin, de neplictisit. Sunt multumit de mine, merit s-atipesc. Plecam pe strazi. Eu si Cata cantam Dinica, cu bratele in aer, gata sa imbratiseze orice. „Noaptea e-n balaaans si-o invit la daaaans, ce daaacaaaaa!” Seba gaseste un barulet timid, intr-un gang de pe Republicii. Despartiti de vinul rosu, ii explicam Cosminei ca barbatii care inseala o fac din altruism. „Ai vazut femeie multumita, care sa mai dea dragoste si celui singur?”. Cosmina nu e de-acord si rade. Parasim cu regret pe asternutul mesei paharele goale, murdare, folosite. Iesim pe piatra cubica lustruita de ploaia argintie si cantam in noapte. „Rade-un trecatooor, ca incerc sa zboooor, ce daaaca?”…