Glossy is dead
Pe vremea cand sifonierele mai adaposteau blugi Pyramid, euro-dance-ul inca mai avea fani in orasele mici si mijlocii, iar calatoria cu trenul dintre Constanta si Bucuresti dura de doua ori mai putin ca in prezent, un tanar aflat in ultimul an de facultate la un profil dubios, filosofie-jurnalistica, intra si se aseza pe scaun in redactia unei reviste glossy. In acele timpuri indepartate, revistele de acest gen, destul de putine, aveau tiraje care insumau numarul de copii vandute astazi de mai multe cotidiane. In fata junelui si-a deschis larg portile lumea glossy, cu articole ei vesnic rozalii, cu interactiunile cu oameni pe care-i stia de la televizor (la inceputul anilor 2000 mai avea televizor), cu invitatii la cockteiluri, pupaturi amicale in fund de PR-i si deplasari in strainatate pe cheltuiala unor companii celebre.
Anii au trecut, tanarul ziarist a tot schimbat redactiile pentru ca jurnalistii sunt ca fotbalistii, merg unde ofertele sunt mai bune. Revistele glossy sunt un fel de fecioare de fier ale caror pereti restrictivi sunt construiti dintr-un material dur numit target. Acesta e furnizat de publisher si turnat cu mai mult sau mai putin talent in pagini de redactorul-sef si subalternii sai. Cam toate isi vindeau farmecele unui public educat, cu varste intre 18-40, venituri medii si peste, plini de viata, dar devreme acasa, cu exceptia sambetelor. Promovau Barbatul… sau femeia… (aici completati cu brandul revistei) turnand niste valori universale care nu difereau de la un brand la altul decat prin formulari. Glossy vindeau savoire fair, insa tinta reala nu a fost niciodata publicul, ci vesnicgreudemultumitul grup de plasatori de media din agentii. Tirajele jalnice din ultima vreme nu sunt doar consecinta crizei, ci se datoreaza faptului ca publicul nu mai inghite blah blah frumos ambalat.
Jurnalistul (ajuns si redactor-sef de cateva ori) a carui tinerete s-a scurs intre copertele glossy ca rimelul unei vedete care mai apare doar pe coperta de la Rebusache, n-a putut sa uite niciodata ce a auzit de la cineva cu destula experienta in presa: „frate, astia ne dau bani si noi le dam hartie colorata“. E cea mai buna descriere a revistelor glossy pe care a auzit-o vreodata.