E-o lume minunata.
Mie imi plac mult copiii. Ma distrez cu ei. Ma joc. Sunt dintre cei care se poarta cu ei ca si cu un om mare. Daca ma enerveaza le spun, daca vreau sa rad le pun piedica sau le dau vreun sut in fundulet. Am stat cateva zile cu doua nepoate de doi ani jumate. Stiti filmele alea cu Steve Martin, Cheaper by the dozen? Cu multi copii? Sunt trucaje, sunt minciuni. Nu ai cum sa ai grija de mai mult de un copil deodata. Antonia si Eva, nepoatele mele, topaie in pat cam o jumatate de ora, dupa care se arunca de pe un raft. Apoi se ascund dupa perdele, de unde ies peste un timp cu cate o vaza si o lumanare fiecare. Pe care le arunca pe jos. Antonia si Eva au nevoie, in exact acelasi moment, de exact acelasi lucru, de care trag exact la fel de tare, urland cu exact aceeasi stridenta. Apoi cad pe jos, pentru ca dau drumul amandoua in exact acelasi moment, si rad. Cand adoarme una, cealalta o trage de par. Cand se trezeste plange ca o doare parul. Apoi se impiedica si plange. Cealalta se suie pe bicicleta si intra drept in dulap, dupa care tipa „am intrat in panicaaa!“. „Cum adica ai intrat in panica?“, zic. Imi arata dulapul. „Pai uite panica! Am intrat in ea!“. Fug in camera cealalta ca e singura Eva.
E ok, doar sterge fisiere de pe desktop. Urlu la ele cuvintele care ma scarbeau cand eram copil, „daca nu stiti sa va jucati mergeti la culcare!“ Se uita la mine si bufnesc in ras. Daca nimeni nu ma ia in serios pe lume de ce ar face-o ele? Apoi cuprind cu degetelele alea mici niste creioane, scot preocupate limba printre buze si coloreaza peretele. Apoi una dintre ele ma cuprinde cu manutele alea mici, isi lipeste obrazul de gatul meu si imi coloreaza inima: „te iubesc, Mikey“.